Traian Băsescu este omul (politic) pe care fie îl aplauzi, fie îl înjuri (uneori la modul obsesiv și iresponsabil din punct de vedere al logicii). Cale de mijloc nu există. Pentru mine acest lucru reprezintă o calitate intrinsecă pentru indivizii care au marcat într-un fel sau altul istoria la nivel macro sau/și micro. E o axiomă, de fapt.

De Traian Băsescu “m-am izbit”, prima dată (aproape ca Nichita, secondat de Alifantis ) în primele săptămâni ale lui octombrie 2004. Atunci, ajuns pentru prima oară în București, în calitate de student masterand, intram în vâltoarea campaniei electorale bicefale pentru alegerile prezidențiale și cele parlamentare.

Nu aveam blog ca să fac liste de candidați (cu tot cu statistici la pachet), să vorbesc despre eventualele prime doamne ale României post-alegeri, să analizez candidații non-conformiști, să trec în revistă spoturile electorale de doi bani sau să produc frumusețuri inspirat din reclame Durex.

Nu aveam nici măcar interesul de a urmări evoluția sloganurilor și updatările de site-uri ale candidaților, nu aveam aparat foto să iau Bucureștiul la pas pentru a surprinde mostre electorale, să observ consternat manipulări de înaltă clasă, alături de sondajele de ultimă oră și exit-polluri, pentru a încheia glorios cu o adevărată radiografie a alegerilor prezidențiale, așa cum se întâmpla în 2009.

În 2004, în ziua decisivă a alegerilor, eram prin Rahova, unul din cele două cartiere din București în care luxul nu e la el acasă, împreună cu un prieten pe care, după politici active de persuasiune de “Get out the vote”, l-am convins să se prezinte conștiincios în fața urnei pentru a-și îndeplini datoria de cetățean. În acele zile, ca de obicei, de altfel, când vine vorba de politică, alegerea se făcea între 2 rele. Însă, răul reprezentat de Adrian Năstase, avându-l în spate pe Ion Iliescu, era atât de mare încât Traian Băsescu mi se părea sfânt încă de pe-atunci.

În 2004, Traian Băsescu obține președinția României în ritmuri de “România, trezește-te!”.

5 ani mai târziu, în 2009, Zeus avea să repete isprava, de data asta în fața Prostănacului Mircea Geoană aka Președintele exit-pollurilor.

Despre viitorul lui Traian Băsescu s-a vorbit un pic înaintea celui de-al doilea tur al scrutinului prezidențial din 2009. Atunci, naivii încă mai sperau la un Băsescu nepreședinte. Nu a fost să fie. S-a revenit ulterior pentru a vorbi de o nouă suspendare după alegerile parlamentare din 2012 prin eforturile struțo-cămilei de pe eșichierul politic dâmbovițean – Uniunea Social-Liberală. La cum arată evoluția acestei uniuni nefirești ideologic (complementată de transfugii înspre Uniunea Națională pentru Progresul României), dar perfect compatibilă ca valori sau, mai degrabă, lipsa acestora ale liderilor PNL, PSD și PC, planul de mazilire a lui Traian Băsescu s-ar putea duce pe apa sâmbetei și chiar a duminicii un pic.

Despre viitorul său post-2014 Băsescu a spus că îl vede în afara politicii. Îl vede cineva pe Băsescu jucând un rol ca cel al lui Emil Constantinescu, participant la conferințe și evenimente neimportante din punct de vedere mediatic? Nu prea cred. Îl vede altcineva jucânt rolul unui președinte de onoare, gen Ion Iliescu, ce să își consume potențialul politic prin jocuri de culise interpartiinice? Mai degrabă așa. Totuși, un cel de-al treilea scenariu, unul în care Băsescu să ajungă în fruntea Guvernului României pare unul pe care aș îndrăzni să pariez cu ceva mai multă încredere.

Dar astea sunt doar speculații și dări cu presupusul privind un viitor de care nu suntem sigur că va fi la fel de colorat ca trecutul lui Traian Băsescu, unul marcat de numeroase momente deocheate.

Primul pe listă ar fi, evident, episodul campaniei din 2004, una marcată de un slogan ce acum face parte din folclor – Să trăiți bine! Chiar dacă, așa cum prinsesem o frântură de conversație în troleibuzul 79 (porțiunea Gara de Nord-Foișorul de foc ) din timpul campaniei electorale respective în timp ce treceam pe lângă un panou al viitorului Președinte al României, un cadru militar pensionat îi reproșa, imaginar, evident, candidatului Băsescu faptul că salută neavând capul acoperit. Avea dreptate.

În campania din 2009, deși fără un slogan la fel de puternic, Băsescu a revenit cu niște spoturi virale de mare succes.

Apoi, de neuitat este și lăcrimarea celui care azi face 60 de ani la retragerea “bunului prieten” Theodor Stolojan din cursa pentru președinție în același an 2004.

La câteva zile după, avea să apară celebra “Adriane, nici nu știi, cât de mic începi să fii”, replica lui Traian Băsescu, candidat PNL-PD aka Alianța “DA”, la lansarea în cursa penru Cotroceni, adresată lui Adrian Năstase.

Lăcrimatul din 2004 se reia în 2009, odată cu lansarea unei alte perle “Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu!”. Lui Dinu Patriciu i se bătea obrazul pentru grava manipulare cu copilul care se pretindea că ar fi fost lovit de contracandidatul lui Mircea Geoană, favoritul mogulilor.

Tot în registul folcloristic se încadrează și cele două reacții de după aflarea rezultatelor alegerilor prezidențiale în 2004 și 2009.

Muie, ți-am spus!

E un fleac, i-am ciuruit!

Traian Băsescu a intrat și va rămâne în istoria României ca primul președinte suspendat de Parlament. Se întâmpla în 2007. Atunci au fost momente ușoare de confuzie când președintele suspendat și-a anunțat mai întâi decizia de a demisiona, i.e. alegeri prezidențiale anticipate, revenind apoi și pledând pentru organizarea unui referendum care l-a readus în legitimitate.

În ziua suspendării am mers în Piața Universității, la un miting pro-Băsescu, zi în care Cozmin Gușă își luase pumni în cap de la cei adunați să protesteze contra deciziei celor 322 de parlamentari, alergând apoi rușinos să se adăpostească la Intercontinental. Tot atunci am fost martorul unei alte scene penibile când dintr-una din mașinile SPP-ului car îl însoțeau pe Băsescu unul din bravii bodyguarzi și-a scăpat Kalașnicov-ul pe jos la demararea din zona Pieței Universității.

Cine își mai aduce aminte de celebrele colaje/desene folosite ca avataruri pe Yahoo Messenger cu Băsescu având mâinile la gură?

La un an după referendum, președintele reconfirmat deschidea cetățenilor, în semn de recunoștință, porțile Cotroceniului.

În octombrie 2006, Traian Băsescu a spus despre ziaristul Ovidiu Zară, pe atunci la cotidianul Curentul, că este “găozar”. Zară l-a întrebat dacă dintr-o afirmaţie a preşedintelui se poate înţelege că în SRI nu mai sunt ofiţeri ai fostei Securităţi. Preşedintele a răspuns: “Dacă aveţi nevoie de un titlu pentru ediţia de mâine, deja îl aveţi”. La finalul unor declaraţii de presă de la sediul SRI, Băsescu a spus: “Câte un găozar d’ăsta crede că ne poate întinde capcane în modul ăsta”. Remarca preşedintelui a fost confirmată de alţi doi ziarişti şi de un cameraman care se aflau în spatele preşedintelui. Zară s-a simţit vizat şi i-a spus lui Băsescu: “Generoasă remarcă, domnule preşedinte!”, iar Băsescu i-a răspuns: “Altă remarcă nu am să vă fac”.

A fost doar unul din episoadele interacțiunii nefericite dintre Președintele României și “sclavii mogulilor”, jurnaliștii afiliați politic și financiar. Au urmat “păsărică”, ““vii la mine şi îţi fac respiraţie gură la gură” și “întrebările de minimă inteligență”. Evident, cel mai cel din toate e scandalul cu “țiganca împuțită”.

Pentru unii, Traian Băsescu va rămâne încadrat pentru totdeauna în limitele unei descrieri succinte de “dictachior”, bețiv (inclusiv unul care urcă la volan după nițel alcool, aduceți-vă aminte de episodul cu Gigi Becali la restaurant ), incult, afemeiat și tată de odrasle agramate cu “succesuri” în viață.

Pentru alții, Traian Băsescu va rămâne ca luptător cu moguli, reformator (introducerea votului uninominal, voturile în colegii din afara României și intența, nerealizată, din păcate, de comasare celor două camere ale Legislativului și reducerea numărului de deputați), cel sub președinția căruia România a intrat în Uniunea Europeană și a organizat un Summit NATO la București, omul politic care a vorbit despre Rusia și “Marea Neagră care nu este lac rusesc”, cei care nu a avut nicio problemă să le vorbească ungurilor despre “niciun fel de autonomie pentru Ținutul Secuiesc”, amintindu-le că “România e stat național, suveran, independent” și dătător de cetățenie română basarabenilor. Anume ultima ipostază mi-l face preferabil oricăror altor politicieni români de prim rang – îngrijirea de românii de lângă România (aici încadrându-se și vizita istorică de săptămâna această în Valea Timocului, de exemplu, a lui Traian Băsescu).

Primul preşedinte al României care a rezidat la Cotroceni timp de 5 ani a ştiut mereu să-şi contureze cu abilitate predispoziţia sufletească, vag electorală, pentru “fraţii noştri de peste Prut”, marcând cu măiestrie slam-dunkuri în coşul simbolismului întins acrobatic pe coarda sufletismului politizat.

Prima vizită oficială a lui Traian Băsescu în calitate de preşedinte al României a fost la Chişinău (21 ianuarie 2005). Băsescu afirma la acea vreme:

România garantează că va fi cel mai puternic avocat în favoarea progresului către Vest şi a integrării Republicii Moldova în structurile europene… suntem hotărâţi să tratăm Republica Moldova cu tot respectul cu care trebuie să fie tratat un stat independent şi suveran.

Discursul prezidenţial-băsescian a oscilat cu periodicitate între formula recunoaşterii independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova (ca mai sus) şi cea a unei atitudini patriarhale, venită, fie ca replică la declaraţiile ostil-şizofrenice ale miliţianului de la Chişinău, Vladimir Voronin, la adresa României, fie ca un simplu reflex de bun simţ istoric, ar spune unii, de naivitate forţată ar spune alţii. Osicilaţia respectivă o regăsim, par exemple, la doar 3 zile după fragmentul de declaraţie de mai sus. 24 ianuarie, 2005, ceremoniile desfăşurate la Iaşi cu ocazia aniversării Zilei Unirii Principatelor Române:

România şi Republica Moldova sunt două state independente, suverane, dar care au acelaşi popor. Marele Cuza ne obligă să ne gândim şi la moldovenii de dincolo de Prut. Nici un istoric nu va reuşi să-l împartă pe Eminescu în două: o parte din Eminescu de-o parte a Prutului şi altă parte în cealaltă parte a Prutului, nici un critic literar nu va reuşi să-l împartă pe Ion Creangă şi nici un istoric nu va reuşi să-l împartă pe Ştefan cel Mare

Oscialaţia a fost ulterior instituţionalizată lexical prin formula “acelaşi popor, două state”, “un popor vremelnic despărţit şi care are datoria să se regăsească împreună în Uniunea Europeană”.

Una peste alta, Traian Băsescu a fost și rămâne omul care a avut mereu un fel propriu de a face lucrurile. O recunoaște până și dușmanul de moarte al acestuia care pare să afișeze semne de dat din coadă, mai nou.

La mulți ani, domnule Președinte!

[ IMG: consultantapolitica.ro, badorgood.com, agerpres.ro ]