Aproape ca într-un ritm sacadat vasilealecsandrian, plecat-am 40 din Chișinău și cu șoferul 41. Și dacă locul de decolare rutieră înspre Şcoala de Cultură şi Afirmare Românească a fost strada-mi preferată din Chișinău cu “nume de drapel” , ora nu a fost pe deplin în concordanță cu predispoziţia mea într-ale călătoriilor, dar ce contează aceste mici incoerenţe de confort când bucuria revederii Bucureștiului după 7 luni în condiţii de românism aplicativ era incomensurabilă.

Deşi cursurile acestei şcoli tomnatice au fost programate iniţial să aibă loc în perioada 21-23 octombrie, acestea au fost, ulterior, amânate pentru 4-6 noiembrie. Dar şi atunci eforturile erau cât pe ce să fie zădărnicite, dar cum “cât pe ce”-ul în cazul nostru a fost unul cu aproximare de rezultat pozitivă, pe 5 noiembrie răsdis-de-dimineaţă coboram din autocar în Piaţa Universităţii şi ne pregăteam de un program în care oboseala nu avea cum să aibă pretenţii de prezenţă.

După o dezmorţire cafeinizant-ceaicoasă şi depozitare bagaj, am mers spre kilometrul 0 al Bucureştiului pentru a porni în (re)descoperirea frumuseţurilor acestuia.

Cu mâna pe obiectiv, recunosc acum că Bucureştiul din spatele unui aparat foto mi s-a părut cu mult mai frumos decât Bucureştiul pe care îl ştiam eu, deşi, la început, regăsind în inbox programul propus de organizatori am fost destul de sceptic în ceea ce priveşte utilitatea acestui minitur pentru propria-mi persoană. Dar, după câteva luni în Chişinău, senzaţia de “mai bun, mai mare, mai românesc” şi nostalgia iminentă chiar m-au făcut să merg fascinat cu aparatul la gât prin locuri pe care le-am tot văzut de zeci şi sute de ori în cei 6 ani petrecuţi în capitala României din 2004 până în 2010. De zeci şi sute de ori unele, nu toate. Pentru că, aşa cum spuneau şi ghizii noştri, Dave şi Mişu, de foarte multe ori, în spatele blocurilor gri se ascund de ochii necurioşi locuri de memorie fascinante.

Înainte de a ajunge la acestea, am mers însă la un punct de reper reprezentativ pentru București – Ateneul Român.

Acolo am făcut primele fotografii de grup.

După Ateneul Român traseul a continuat cu Piaţa Revoluţiei, Cercul Militar Naţional, “Centrul vechi”, Parcul Carol, Piaţa Constituţiei, Dealul Patriarhiei, Piaţa Unirii şi s-a încheiat la acelaşi kilometru 0. Sper că nu mi-a scăpat nimic, pozele îmi sunt martori.

Pe drum am văzut marcajele pentru Bucharest City Tour (mi-a adus aminte de Barcelona ) şi chiar şi una bucată autobuz pentru scopul aferent.

Ne-am întors frânţi de oboseală şi înfometaţi, chiar dacă la un moment dat am avut parte şi de pauze fructifer-energizante.

După prânz şi o pauză inerentă antisomniferă, am trecut la partea teoretică-practică a Şcolii de Cultură şi Afirmare Românească, cea pe care am continuat-o duminică. Pentru cine nu ştie, scopul declarat al acesteia este pregătirea, stimularea şi valorificarea potenţialului tinerilor etnici români din Republica Moldova prin prezentarea unor modele româneşti autentice, susţinerea unor prelegeri de istorie, etnologie, folclor, management cultural şi de proiect, de dezvoltare personală şi profesională, precum şi prin desfăşurarea unor activităţi aplicative. Scop atins în cele 2 zile, zic eu, inclusiv prin materializarea ideilor în proiecte ce își așteaptă implementarea în viitorul cu bătaie mai scurtă sau mai lungă, după caz.

Sfârşitul primei zile a Şcolii de Cultură şi Afirmare Românescă ne-a oferit un bun prilej de socializare grătăricească asupra rezultatelor căreia nu o să insist decât spunând că este extrem de amuzant să vezi post-factum clipuri video/poze ale manifestărilor euforice. Nu, staţi liniştiţi, nu le fac publice. Deocamdată.

Mai spre început de noapte, am mers la Agnes-uri, 2 la număr. Fetele şi Pavel în prima, restul în cea de-a doua.

Abia în acel moment am înţeles originile satisfacţiei de pe faţa lui Pavel din timpul zilei. Ştia despre planurile privind cazarea încă de pe atunci.

La Agnes II am dat de o nuntă, lucru care ne-a convins că e păcat să te culci înainte de 1-2. Aşa că am ieşit cu toţii afară pentru a ne angaja în discuţii, chiar dacă presărate, unele, punctual, de excese de zel. Dar, vorba aia, de la Râm ne tragem, e explicabil. Nu ştiu alţii cum au făcut-o, dar eu mi-am încheiat ziua ultrahyperglorios, dacă e să dăm crezare colegului meu de cameră: adormind cu Canon-ul pe piept în timp ce analizam pozele.

Dimineaţa zilei de duminică ne-a adus prospeţime şi voie bună, chiar dacă atunci când am deschis geamul să las soarele înăuntru am dat peste o imagine nu foarte optimistă.

Poza de mai sus este una din cele mai reprezentative pentru cele 2 zile ale Şcolii de Cultură şi Afirmare Românească, concluzia de bază a căreia a fost că lucrurile trebuie să fie făcute aici şi acum, nu lăsate pentru alte generaţii, nu aşteptându-i pe alţii să facă ceea ce am putea face noi, nu lăsând speranţele să moară odată cu noi. Altfel, vom trăi mereu într-un prezent în care soarele va străluci peste cimitire în care ne vom îngropa pe rând visul Unirii.

Dacă nu altceva, măcar tinereţea ar trebui să ne oblige la luptă aşa cum a făcut-o cu alţi români care ne umplu de glorie paginilie de istorie. Inclusiv cei din trecutul nu foarte îndepărtat.

Şirul de prelegeri din ziua anterioară a continuat cu 3 module cu activităţi practice succedând celor teoretice: Management de proiect, Activism civic și “Academia Curajului” (training pentru însuşirea tehnicilor de filmare, editare şi difuzare a filmelor, în concordanță cu promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului).

Cea de-a doua parte a zilei am petrecut-o, împărţiţi fiind pe grupe, în căutarea de idei câştigătoare pentru concursul de proiecte cu o finanţare de 1000 de euro fiecare. Cred că este inutil să spun că ideea noastră a fost atât de genială încât am fost suficient de mărinimoşi să aplaudăm cu superioritate şi celelalte idei. Partea bună şi frumoasă e că juriul a găsit de cuviinţă să îşi asume susţinerea pentru toate proiectele prezentate cu mai multă sau mai puțină dexteritate.

Punctul de atracţie al zilei de duminică l-a constituit momentul practic al modulului Activism civic.

Şcoala de Cultură şi Afirmare Românească s-a încheiat într-un mod dulce de tot, graţie Irinei Guţu şi bucuriei ocazionate de tricoloarelor oferite tuturor participanţilor.

Ar fi păcat să nu aduc aminte de faptul că prelegerile din cadrul Şcolii au fost ţinute de preşedintele Fundaţiei pentru Românii de Pretutindeni, Eugen Popescu (nenea cu Romanian Global News), de dr. Emil Ţîrcomnicu, etnolog, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române, prof. dr. Radu Baltasiu, director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice şi dr. Mihai Nicolae, preşedintele Institutului ,,Fraţii Golescu” pentru relaţii cu românii din străinătate.

Discuţiile s-au axat pe subiecte ca: românii din jurul graniţelor; modelul german al unirii din 1990 pentru modelul românesc de unire în secolul XXI; psihologia maselor; implicaţiile şi prezenţa subiectului unirii celor 2 state româneşti pe agenda politică şi cea publică din România și Republica Moldova; oportunitățile și avantajele unirii Basarabiei cu România; probleme legate de redobândirea cetățeniei române (inclusiv acest aspect) etc.

Aceste discuţii cred şi sper că au schimbat puncte de vedere, au completat informaţii şi/sau au întărit convingeri. Fapt care mă face să îi îndemn pe organizatorii primei ediții a Şcolii de Cultură şi Afirmare Românească – Plaforma Civică “Acțiunea 2012″ – să continue această iniţiativă cu alţi participanţi în viitorul nu foarte îndepărtat, sperând că vor găsi sprijinul de care au nevoie pentru a face acest lucru. Nu de alta, dar am cam obosit ca, plecând din Bucureşti, să tot verific dacă am paşaportul unui stat artificial la mine pentru a putea trece vama.

Până atunci, nu uitaţi că suntem români şi semnum exclamăriium! Ne vedem pe 1 decembrie.

Mai multe poze aici.

P.S. Poezie

P.P.S. 2 poze în care apare şi Constantin Codreanu, furate de pe actiunea2012.ro și infoprut.ro.