De ce nemţii sunt cei care “pierd” de fiecare dată? Este o întrebare pe care mi-o adresam, în naivitatea-mi de copil, marcată de porniri precoce de filozofăreală de scurtisimă durată, atunci când vedeam pe 9 mai – “Ziua Victoriei” pentru homo sovieticus – calupuri de filme ruseşti dedicate “Marelul război pentru apărarea Patriei”.

Mi se părea oarecum nedrept (la acea vreme nu ştiam eu cu ce se mănâncă unfair). Oarecum. Pentru că la final, după ce îi vedeam pe fasciştii ăia nenorociţi cum sprânzurau prizonierii de război şi dădeau foc la biserici în care închideau copii, bătrâni şi femei, mă transformam imediat într-un partizan bielorus, cu un cojoc alb pe mine, de care atârnau cel puţin 3 medalii, cu vreo 5 grenade la brâu şi un automat neapărat nemţesc la gât, (părea mai sigur ) şi ieşeam afară, în căutarea “friţilor”. De cele mai multe ori, până găseam prin mahala contingentul necesar de forţe de nemenţinere a păcii, locul inamicilor cu swastică era ţinut de doi meri şi un păr…

După câţiva ani şi câteva manuale de istorie, curiozitatea mea infantilă, de cele mai multe ori doborâtă la începuturi de frumuseţea unei zile petrecute în faţa televizorului garnisit cu împuşcături şi explozii, şi o seară cu hăituiri prin hudiţe şi strigăte în noapte de “tra ta ta ta ta, tra ta ta ta ta”, completate la scurt timp de “v-am înconjurat, predaţi-vă, hăndeho!” sau “băăăi, gata, te-am omorât, de ce mai împuşti?!”, a lăsat loc unei adevărate revolte, odată ce descopeream, pas cu pas, impreisionantele efecte ale Blitzkrieg-ului sau lanţul de victorii năucitoare ale nemţilor, din primele luni ale Unternehmen Barbarossa.

A urmat, în acest parcurs cinematofrafico-ideologic, o deducţie simplă. Că tot vorbim de filme, o regăsim cu toţii la începutul lui Braveheart:

Historians from England will say I am a liar, but history is written by those who have hanged heroes.

Sigur, diferenţa dintre eroi şi fascişti e atât de mare încât se apropie de antonimie pură. Ideea miniintroducerii de mai sus, este că, în orice pasaj al istoriei, victorioşii sunt cei care veghează asupra unei “reflectări corecte” a evenimentelor. Mai ales într-o ţară precum URSS, sau în satelite ale acesteia. Dar, atunci când victorioşii se retrag, învinşii recapătă dreptul la propriul punct de vedere, de cele mai multe ori, mai puţin ideologizat şi mult mai veridic. Şi, chiar dacă, de multe ori, valul de critici e la fel de mare ca în cazul producţiilor servite de victorioşi, orice iniţiativă de aceste gen a învinşilor îşi merită aplauzele în avans.

Filmul meu vorbeşte despre un grup de tineri care au decis să se ascundă în munţi şi să aştepte sosirea americanilor pentru ca, împreună, să răstoarne regimul comunist. Despre un grup de bărbaţi care, vreme de aproape 10 ani, au rezistat în munţi, în totală opoziţie cu Puterea, şi-mpotriva cărora au fost trimişi – pentru a-i prinde şi a-i anihila – un număr impresionant şi niciodată egalat de trupe, miliţieni şi membri ai serviciilor secrete.

Aşa îşi descrie, pe scurt, regizorul şi scenaristul Constantin Popescu filmul Portretul luptătorului la tinereţe, o primă parte a trilogiei Aproape linişte, dedicate unui capitol sensibil al istoriei noastre – rezistenţa anticomunistă din munţi. Filmul reprezintă debutul în lung metraj al lui Constantin Popescu, cunoscut pentru colaborarea sa la proiectul Amintiri din Epoca de Aur, produs de Cristian Mungiu şi lansat anul trecut.

Cu o distribuţie aproape exclusiv masculină de 130 de actori şi 400 de figuranţi (Constantin Diţă îl interpretează pe erou, alături de el mai apărând Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alex Potoceanu şi Mihai Constantin), Portretul luptătorului la tinereţe a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Selecţionat în cadrul secţiunii Forum, filmul încearcă să puncteze momentele-cheie din lupta din munţii Făgăraş de după sfârşitul celui de-a doilea război mondial a grupului de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu cu regimul comunist, în general, şi cu nou-înfiinţata Securitate, în particular.

Într-un interviu acordat criticului de film, Iulia Blaga, Constantin Popescu spune că a hotărât să facă o trilogie după ce, parcurgând mii de pagini de memoralistică şi dosare ale Securităţii, şi-a dat seama că nu poate face un film de cinci ore. Astfel, după Portretul luptătorului la tinereţe,  partea a doua se va referi la Elisabeta Rizea şi la Gheorghe Rizea, rolurile lor fiind interpretate de Clara Vodă şi Gabriel Spahiu, iar partea a treia îi va avea ca protagonişti pe fraţii Arnăuţoiu (jucaţi de Dragoş Bucur şi Andi Vasluianu) şi gruparea Haiducii Muscelului.

Din păcate, cronicile la adresa filmului Portretul luptătorului la tinereţe sunt preponderent negative şi abundă în reproşuri cu privire la abordarea unui subiect, tematic important, dar al cărui regizor, spun unii, nu era, încă, suficient de pregătit profesional pentru a-l aborda. I se reproşează întâi scenariul, cu o construcţie predictibilă şi monoton repetitivă, retorismul şi incapacitatea individualizării personajelor.

[...] Mai ales aparitia, pe langa luptatorii mereu haituiti si a unui cameraman, amator, fireste, pus sa produca imagini ale avatarurilor grupului, (motiv la care se revine obsesiv in evocare), este neplauzibila intrucat un asemenea demers ar fi facut grupul mai vulnerabil si mai lesne identificabil. In pofida intentiilor generoase, filmul abunda in inadvertente, precum sinuciderea aceluiasi personaj in doua episoade diferite si, la dimensiunea sa de aproape trei ore, scapa in mod firesc controlului unui realizator la primul sau lung-metraj.

sau

Este lăudabilă iniţiativa lui Constantin Popescu de a arunca lumină asupra acestei părţi a istoriei noastre, peste care Securitatea a avut, la timpul potrivit, grijă să aştearnă praful de rigoare. Din nefericire, poate că Portretul luptătorului la tinereţe ar fi trebuit să fie un documentar şi nu această succesiune de lupte şi momente de aşteptare din viaţa lui Ogoranu, luptă ce tocmai s-a terminat într-o sală ticsită din cinematograful Cinemaxx, afiliat Berlinalei. Portretul capătă prea adesea aspectul unei treceri în revistă a acţiunilor grupului lui Ogoranu, o bifare fragmentată a momentelor importante, şi-şi pierde calitatea de “poveste”, aşa cum şi eroul ei, înconjurat de prea mulţi tovarăşi, îşi pierde statutul de protagonist.

Lungi scene în care reprezentanţi ai Partidului Comunist şi ai Securităţii discută acţiunile grupării lui Ogoranu şi măsurile de luat împotriva acesteia îngreunează şi mai mult accesul la un destin exemplar, iar o anumită întrebare foarte importantă, “pentru ce atâta zbucium şi atâta luptă”, primeşte la un moment dat un răspuns care parcă nu convinge. Surprinzătoare este şi precizarea de la sfârşitul filmului care anunţă că, deşi documentarea pentru Portret a fost minuţioasă, orice asemănare cu persoane din realitate este întâmplătoare.

sau

[...] Acest film excesiv de lung nu este închegat nici artistic şi nici politic. Realizatorul precizează că personajele din această creaţie nu au echivalenţe în realitate. Totuşi, situaţiile prezentate sunt inspirate din scrierile lui Ion Gavrilă Ogoranu, zis „Moşu”, interpretat în film de către Constantin Diţă. Afirmaţia regizorului este contrazisă pînă şi de insertul fotografic final care-l arată pe Ogoranu la senectute.

Lupta partizanilor nu este explicată logic. Se spune numai că în România au existat grupuri de combatanţi în munţi, iar aceştia au aşteptat doar intervenţia anglo-americanilor. Asta apare ca justificare primordială a rezistenţei. Altceva nimic. În mod ciudat, nu se discută nimic politic. Doar cînd află de moartea lui Stalin, partizanii îşi manifestă bucuria, intonînd un soi de cîntec de haiducie.

Fără precizări suplimentare, filmul este „dedicat celor dedicaţi”. Nu este singura aluzie difuză în această peliculă lipsită de o povestire propriu zisă, în care nu există caractere unitare şi nu apare nici un personaj convingător. Pe lîngă asta în film mai există şi cîteva greşeli istorice, care poate au făcut parte din strategia regizorală, evidenţiată în planul doi al filmului. Acesta este axat pe prezentarea acţiunilor brutale ale securiştilor, îndreptate împotriva cetăţenilor şi partizanilor. Din portretul idealizat al personajului central au fost eliminate toate elementele politice compromiţătoare.

Pe lângă cronicile ostile, filmul lui Constantin Popescu a avut parte şi de acuzaţii de antisemitism. Mai multe organizaţii au cerut printr-o scrisoare încetarea proiecţiilor filmului Portretul luptătorului la tinereţe în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Producţia este criticată pe motiv că îşi centrează acţiunea asupra unui personaj care a făcut parte din mişcarea legionară: Ion Gavrilă Ogoranu. Petiţia a fost semnată, printre alţii, de Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din România, şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”.

Spre marele lor merit, destinatarii, directorul Berlinalei şi juriul nu au fost de acord cu încetarea proiecţiilor, pe motiv că acuzaţiile nu sunt fondate. La rândul lui, regizorul Constantin Popescu s-a apărat spunând că filmul este unul de ficţiune şi nu unul documentar, în consecinţă trebuie tratat ca atare.

Nu am văzut filmul. Dar, în ciuda cronicilor deloc favorabile, rămân la părerea că efortul artistic merită aplaudat en avant sau, ca să folosesc un termen popular printre cartofori, PNV.

E un bun prilej de curăţare a plămânilor din creier infestaţi cu nori toxici de Spidermăni, Avataruri, Ninja Assassini şi Sherloci Holmşi. Cele 2 ore şi 43 de minute cât durează filmul sunt o ocazie excelentă pentru a ne desprinde din cotidianul desenat în culori de credite, joburi, taskuri, prima casă, criză economică şi a ne pune întrebări, a visa, a ne crede victorioşi, măcar acum, când avem ocazia, după ani buni, să ne dăm eroii jos din spânzurătorile uitării şi să-i urcăm pe piedestalele cunoaşterii.

Portretul luptătorului la tinereţe este produs de Filmex Film, cu sprijinul CNC şi cu participarea HBO România. Compania franceză Coach 14 se ocupă de vânzările internaţionale. Filmul va fi distribuit în România în toamna lui 2010.

Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, aflat, în 2010, la cea de-a 60-a ediţie, este unul dintre cele mai mari evenimente de gen şi găzduieşte premiere ale unora dintre cei mai mari regizori. Romania mai are trei filme la Berlinala din acest an: ColiviaDerby de Paul Negoescu la secţiunea Scurt Metraj şi Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Şerban, prezent în competiţia oficială alături de alte 19 filme.

[ IMG: cinemagia.ro, berlinale.de ]