Zâmbete, aplauze, blitz-uri, bătăi pe spate, îmbrăţişări cu iz de PR bine pus la punct şi pumni ridicaţi ameninţător de victorioşi. Staff-ul lui Victor Ianukovici, candidatul Partidului Regiunilor, a început sărbătorirea victoriei neaşteptând anunţarea rezultatelor parţiale finale ale Comisiei Electorale Centrale. Toţi vorbesc în şoaptă de “revanşă” şi în gura mare despre “un vot istoric al ucrainenilor”. Demagogia nu cunoaşte limite, iar declaraţiile pompoase înfloresc în ciuda gerului de afară.

Unii ar putea întrezări în acest comportament al “albaştrilor” naivitate şi s-ar grăbi să invoce frântura de înţelepciune populară cu “cine râde la urmă râde mai bine”, mai ales că distanţa dintre cei doi prezidenţiabili, Ianukovici şi Timoşenko e sub 3%. Contestaţiile din partea observatorilor “Blocului Iulia Timoşenko” curg în continuare, există premize suficiente pentru contestarea legalităţii celui de-al doilea tur de scrutin. Mai mult, de la Revoluţia Portocalie din perimetrul Pieţei Independenţei (Maidan Nezalejnosti) din Kiev via Curtea Constituţională au trecut doar 5 ani.

Amintirea acelor alegeri prezidenţiale cu Ianukovici preşedinte precoce e încă vie şi de speranţe dătătoare pentru unii din susţinătorii fostei artizane a răsturnării de situaţie, actualul premier, Iulia Timoşenko. Partenerul revoluţionar al acesteia însă, fostul preşedinte Victor Iuşcenko, ştie, la fel ca toţi cei care au stat cu ochii pe sondajele din lunile dinaintea scrutinului prezidenţial, că lui Victor Ianukovici nu are cum să-i scapa victoria în 2010. Cu o mină melancolic-posomorâtă, Iuşcenko declara, ieri, după ce şi-a strecurat buletinul de vot în urnă, că ucrainenilor le va fi ruşine de felul în care au votat pe 7 februarie.

În plus, pentru a preveni repetarea scenariului cu un al treilea tur de scrutin, simpatizanţi şi membri ai Partidul Regiunilor au ocupat deja piaţa din faţa Comisiei Electorale Centrale din Kiev într-un miting care, pe lângă insuflarea senzaţiei de victorie iminentă, are şi conotaţia de semnal de prevenire că o nouă revoluţie colorată no passará (desfăşurarea evenimentelor poate fi urmărită prin intermediul unei camere web).

Nu în ultimul rând, toţi sunt conştienţi că revigorarea unui politician peste care mulţi lipiseră după 2005 eticheta de cadavru politic s-a datorat ineficienţei guvernamentale ale exponeniţilor Revoluţiei Portocalii, luptei dintre portocalii înşişi, crizei politice instaurate şi menţinute înainte şi după dizolvarea Radei Supreme în 2007 (criză reluată în iunie 2009 odată cu fricţiunile dintre parlamentari şi preşedinte cu privire la stabilirea datei alegerilor), politicilor economice fără palpabilitate la nivel de rezultate cărora li s-au adăugat efectele unei crize economice severe (PIB-ul a scăzut în 2009 cu 15%), relaţiilor proaste cu Moscova de-a lungul întregului mandat al lui Iuşcenko într-o ţară cu extrem de mulţi cetăţeni ruşi şi rusofoni care nu apreciat deloc rigiditatea administraţiei prezidenţiale de la Kiev faţă de fratele slav şi, nu în ultimul rând, dezamăgirii celor care se vedeau mai aproape de Uniunea Europeană şi de NATO, dar cărora nu le-au fost oferite suficiente motive de satisfacţie.

Cele 36.9 milioane de ucraineni cu drept de vot au ales. Unii au ales să nu se prezinte la urne, alţii au votat împotriva ambilor candidaţi (peste 4%). Cu o prezenţă la vot de 69.07%, asigurată în mare parte de votanţii disciplinaţi din est-ul rusofon şi Republica Autonomă Crimeea, ucrainenii au ales să se întoarcă în trecutul în care lumina Licuriciului se scurgea dintre razele stelei ce tronează pe Kremlin. Au ales Ianukovici. Un fost electrician şi fost membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Un om politic pe care unii îl compară cu fostul lider sovietic, Leonid Brejnev: gesturi de secretar de partid, constipaţie logică şi îngheţ intelectual, comparaţie atenuată în ultimul timp însă, graţie asiduităţii unui grup impresionant de consilieri americani. Un rusofon care are probleme cu limba ucraineană şi care a ţinut primul său discurs de după anunţarea rezultatelor exit-pollurilor în limba rusă, lucru condamnat de reprezentanţii formaţiunii politice “Naşa Ucraina”.

Acum 5 ani, acesta arăta ca un om disperat şi înspăimântat în acelaşi timp la văzul sutelor de mii de ucraineni care au ieşit în stradă pentru a contesta rezultatul unor alegeri pe care le-a câştigat în mod fraudulos. A fost o umilire publică ce l-a demonizat şi i-a atribuit infamul rol de marionetă a Kremlinului. Pentru Victor Ianukovici, un orfan crescut în cumplită sărăcie care, în tinereţea-i ahtiată de realizări, a poposit şi prin închisoare (de 2 ori), este o a doua şansă, una pe care acesta nu o credea posibilă după înfrângerea cumplită din 2005.

Victoria lui Ianukovici reconfigurează mapa geopolitică a Europei, readucând Ucraina în sfera de influenţă a Rusiei (nu doar politic, ci şi economic, noul preşedinte vorbind deja despre un concern de gaz ruso-ucrainean şi intrarea Ucrainei în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, dar şi militar – rezolvarea problemei cu privire la contractul care prevede staţionarea flotei ruseşti la Sevastopol până în 2017), îndepărtând-o de NATO (aşa cum a şi promis în timpul campaniei) şi de un Bruxelles care oricum era extrem de circumspect la aspiraţiile de aderarea la Kievului. Acum însă, Uniunea Europeană se trezeşte la est cu un vecin numărând 50 de milioane de oameni şi o armată bine pusă la punct.

Ruşii savurează momentul, mai ales că mulţi îşi mai aduc aminte de jenantul episod când, după alegerile prezidenţiale precedente, preşedintele rus, Vladimir Putin, s-a grăbit să-l felicite pe Ianukovici şi să se declare mulţumit de existenţa unui nou aliat al Rusiei ca apoi să vadă cum Curtea Constituţională a Ucrainei anulează rezultatul alegerilor şi cum pro-rusul lider al Partidului Regiunilor pierde într-un al treilea tur în faţa lui Victor Iuşcenko. Analiştii politici au declarat la acea vreme că acesta a fost unul din cele mai mari eşecuri ale lui Vladimir Putin, comparabil cu ratarea semnării Memorandumului Kozak la Chişinău, document ce urmărea federalizarea Republicii Moldova şi intrarea în legalitate a regimului criminal de la Tiraspol.

Ruşii savurează momentul şi pentru că într-un alt fost satelit fidel al Moscovei, Republica Moldova, comuniştii obedienţi au fost schimbaţi de 4 partide politice mai puţin rusofile, chiar dacă Marian Lupu, candidatul pentru funcţia de preşedinte al acestei alianţe politice se dovedeşte, în multe momente, a fi mai rusofil în opţiuni şi declaraţii chiar decât mumia politică Vladimir Voronin. Poate tocmai de aceea Kremlinul a ales să nu să se impacienteze în ceea ce priveşte teatrul de păpuşi politice de la Chişinău, ţinând cont şi de faptul că în 2010, în Republica Moldova vor avea loc alegeri parlamentare repetate. Scenariul victoriei candidatului unui partid rusofil dorindu-se a fi aplicat şi în cazul Chişinăului.

Ruşii savurează momentul în condiţiile în care victoria viitorului aliat geopolitic vine la câteva zile după anunţul făcut de preşedintele român Traian Băsescu cu privire la instalarea elementelor scutului anti-rachetă american pe teritoriul României. Echilibrul puterii ruso-americane a căpătat o nouă variabilă, după ce anterior Washingtonul anunţase intenţia semnării unei Carte Strategice de Securitate cu Kievul şi Tbilissi.

Anticipând victoria candidatului Partidului Regiunilor, Moscova a trimis un ambsadaor la Kiev după o perioadă în care între cele două ţări au existat un conflict diplomatic de amploare. În februarie 2009, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Ucraina la acea vreme, Victor Cernomârdin, a fost invitat la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei unde îi fusese înmânată o notă de protest. În nota respectivă, prezentată de ministrul de externe de la Kiev, Vladimir Ogrâzco, ambasadorul rus era atenţionat cu privire la “observaţiile, comentariile şi afirmaţiile neprietenoase şi extrem de nediplomatice la adresa Ucrainei şi a conducerii acesteia”. Cernomârdin a fost avertizat că ar putea fi expulzat din Ucraina, invocându-se în acest caz articolul 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice care prevede, printre altele, declararea persoanelor din corpul diplomatic persona non grata şi expulzarea acestora. Aceeaşi măsură diplomatică urmând să fie adoptată şi în cazul consulilor generali ai Federaţiei Ruse la Harkiv şi Odessa, plus o serie de funcţionari ai corpului diplomatic rusesc.

Ucrainenii fuseseră deranjaţi pe declaraţiile agresive ale diplomaţilor ruşi acreditaţi în Ucraina cu privire la politica de stat, în special, pe perioada războiului gazului cu Kremlinul. De exemplu, într-un interviu oferit de Cernomârdin pe 18 ianuarie postului rus de televiziune Vesti, acesta afirmase că politica Ucrainei este “o aberaţie” şi că guvernanţii ucraineni “fie nu ştiu ce fac, fie ştiu ce fac, dar o fac intenţionat”. Reacţia Moscovei? Previzibilă: “tot scandalul este artificial şi are ca scop creşterea încrederii populaţiei în preşedintele Victor Iuşcenco”. Ulterior, pe 11 iunie, Rusia îl recheamă pe Cernomârdin de la Kiev, acesta fiind numit de Medvedev consilier prezidenţial. În locul acestuia, Kievului îi este propus fostul ministru rus al Sănătăţii şi al Dezvoltării Sociale, Mihail Zurabov, candidatura căruia a fost examinată mai mult de o lună de către partea ucraineană. Totuşi, la începutului lui august, Zurabov este acceptat de Kiev, dar acum, na, Kremlinul s-a sucit în reflexele-i de superputere în revenire şi bate Ucraina diplomatic la cur.

La un an după invazia Georgiei de către forţele armate ale unei Rusiei, relaţiile proaste dintre Rusia şi Ucraina au cunoscut un punct culminant, preşedintele rus, Dmitrii Medvedev, făcând public un mesaj adresat omologului său ucrainean, Victor Iuşcenco, în care îl acuză pe acesta de “deviere de la principiile de prietenie şi parteneriat cu Rusia” şi anunţă Kievul că Moscova amână trimiterea ambasadorului său în Ucraina.

Mesajul lui Medvedev (disponibil pe site-ul RIA Novosti) trece în revistă o serie de puncte de fricţiune dintre cele două ţări. Printre acestea:

• sprijinul Ucrainei pentru preşedintele georgian Mihail Saakaşvili în timpul invaziei ruseşti a Georgiei din august 2009;
• cursul declarat pro-aderare-NATO al Ucrainei care vrea să se asigure astfel în faţa “falsei ameninţări ruseşti”;
• impedimentele create de ucraineni pentru flota rusească din Marea Neagră;
• încurajarea formaţiunilor neonaziste şi antiruseşti din Ucraina;
• crearea unei imagini false despre foamea din 1932-1933 şi inventarea termenului de “genocid al poporului ucrainean”;
• antagonismul faţă de reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Mesajul în sine şi, în mod special, sfârşitul acestuia în care liderul de la Kremlin îşi exprimă speranţa că o nouă conducere politică în Ucraina va fi în măsură să stabilească relaţii conforme cu adevăratele aspiraţii ale celor două popoare şi ale securitaţii europene (sic!) a reprezintat o reacţie voit necumpătată a Rusiei, o declaraţie pe faţă a implicării ruşilor în bătălia prezidenţialelor din Ucraina.

Interesul Moscovei într-un Kiev cuminte, dacă nu obedient, e unul care datează de zeci şi sute de ani. În ultimele luni ale mandatului lui Iuşcenko însă, politrucii ruşi au redus motoarele implicării financiare şi au intensificate bombardamentele mass media şi influenţele politice indirecte asupra actualului regim pro-occidental al preşedintelui Iuşcenko. Rusia a marşat şi marşează în continuare pe polarizarea societăţii ucrainiene în pro-ruşi şi anti-ruşi, polarizare care, uneori, atinge apogeuri hilare ca în cazul bătăii din Rada Supremă dintre susţinătorii şi opozanţii lui Iuşcenko, de exemplu, sau manifestări morbide ca în cazul funerariilor aceluiaşi Iuşcenko la Moscova organizate de una din formaţiunile PutinJunge – Molodaia Rossiia (Rusia Tânără). Mitinguri ad-hoc de condamnare a politicii anti-ruse în Ucraina, a poziţiei pro-NATO, a discriminrăii investitorilor ruşi, a restricţionării utilizării limbii ruse şi promovarea unei istorii potrivit căreia Uniunea Sovietcă a comis împotriva ucrainenilor în anii 1930 etc.

Frecuşul dintre Rusia şi Ucraina, unul cu rădăcini istorice adânci, de altfel, pare să fi cunoscut un nou avânt în timpul intervenţiei ruseşti în Georgia din august 2008. Reacţia de atunci a Kievului a conturat măsuri care nu au fost pe placul ruşilor. Mai întâi, ucrainienii au cerut navelor ruseşti plecate din portul Sevastopol să prezinte “rapoarte de misiune” la întoarcerea dinspre Georgia. Apoi, au renunţat la un acord care stipula exploatarea în comun cu Rusia a instalaţiilor radar de pe teritoriul ucrainean. Autorităţie ucrainiene au mai interzis intrarea avioanelor militare rusesti în spaţiul aerian al Ucrainei. Şi să nu uităm că preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a venit la Tbilisi pentru a vorbi zecilor de mii de georgieni adunaţi într-un miting de susţinere a lui Saakalvili şi protest la adresa Rusiei. Acum Ianukovici s-a declarat dispus să discute recunoaşterea Abhaziei şi Osetiei de Sud.

A urmat apoi, în februarie 2009, ameninţarea cu procesul referitor la zonele conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci. Atunci, după ce Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga a decis în favoarea României în disputa teritorială pe care aceasta o avea cu Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre, ucrainienii au declarat că vor să se judece la CIJ cu Rusia. Kievul examina la acea dată posibilitatea înaintării unei cereri la CIJ pentru judecarea în problema delimitării dintre Ucraina şi Rusia a zonelor conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci.

Şi lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat recunoaşterea Golodomorului (foamea organizată de sovietici în Ucraina) şi, recent, decretul prezidenţial care îi recunoaşte pe cei care au luptat sub stindardul Armate Insurecţionale Ucrainene (Українська Повстанська Армія – UPA) împotriva Armatei Roşii, dar şi a Wermachtului în cel de-al doilea război mondial, iar, ulterior, s-au opus regimului sovietic până în anii 1960, drept “apărători ai independenţei Ucrainei”. Lucru care se întâmplă la doar câteva zile după ce Stepan Bandera (liderul UPA, un amestec de Corneliu Zelea-Codreanu şi Antonescu al ucrainenilor) a fost declarat erou naţional de acelaşi Iuşecnko. Ambele decrete au fost aprig contestate atât de Moscova cât şi de ruşii din interiorul Ucrainei.

Aşa cum spuneam, pesimişii spun că s-ar putea să asistăm la ultimele alegeri prezidenţiale într-o Ucraină pe care o cunoaştem după destrămarea Uniunii Sovietice, o Ucraină asupra căreia planează pericolul unei confruntări civile, o Ucraină a cărei singură scăpare ar fi crearea unor 2 Ucraini noi. Optimiştii spun însă că ucrainenii au forţa necesară pentru a îşi reveni şi pentru a echilibra disparităţile dintre Est-ul şi Vest-ul unei ţări în care viitorul ar trebui să însemne contopirea eforturilor unei naţiuni măcinată de simbioze provocatoare prin excelenţă de-a lungul istoriei.

“7 februarie este ultima zi a Epocii Oranj. Liderii regimului portocaliu vor fi victime ale uitării politice”. Aşa şi-a încheiat ultimul său miting electoral Victor Ianukovici. Acum, cu câteva ore înainte anunţării rezultatelor parţiale oficiale, declaraţia noului preşedinte al Ucrainei nu mai pare una deloc bombastic-electorală.

În ultima sa vizită externă în calitate de preşedinte de stat (în Polonia), Victor Iuşcenko spunea că Ucraina se afla în faţa unei decizii cruciale, având de ales între drumul spre democraţie, spre o Europă unită şi drumul înapoi, spre totalitarismul sovietic, reînviat de Moscova. Pe 7 februarie 2010, ucrainenii au modificat traseul prefigurat pe GPS-ul istoriei naţionale acum 5 ani, alegând spiralizarea acesteia şi căutând noi compromisuri cu o Rusie renăscândă în aspiraţiile sale de putere politică cu tentacule transfrontaliere extrem de înfometate în excercitarea influenţei. Vom asista, mai mult ca sigur, la o finlandizare a Ucrainei care îşi va accepta soarta de partener egal cu un coeficient de egalitate mai redus în relaţiile sale cu fratele slav. Chiar dacă nu a plecat, Rusia s-a întors la Kiev. Leagănul ruşilor, Rusia kieveană, a reînceput balansarea istorică!

[ IMG: yanukovych.com.ua, prognadzvy4ajn ]