Mesianismul lui Mahomed era în spiritul noii tradiţii a “condiţiei umile”, introduse de evrei. Înainte de aceştia, toţi conducătorii religioşi fuseseră nobili sau prinţi, ca, de exemplu, Buddha, Confucius şi Zoroastru. Se prea poate ca Avraam să fi fost neguţător babilonian de origine princiară, înainte să pornească în călătoria spre Haran, dar în Biblie el apare ca păstor. Se prea poate ca Moise să fi fost crescut ca un prinţ la curea egipteană, însă atunci când primeşte porunca divină e argatul socrului său, pus să îngrijească turmele. Iisur era tâmplar. Iar Mahomed cămilar.

Mahomed este una dintre cele mai de necrezut figuri ale istoriei, un arab pătruns de fervoarea iudaismului, proclamând că toţi arabii sunt descendeţi ai lui Avraam şi chemându-i pe evrei şi pe creştini deopotrivă să i se alăture într-o adevărată frăţieitate în numele lui Allah. A fost un Don Quijote glorios, profetul cu arma în mână, care, convins de iluzia în care se legăna, a reuşit să o transforme în realitate, înfrângându-i pe cei care nu aveau altă armă decât raţiunea. Ascensiunea acestui cămilar a fost uluitor de rapidă. În mai puţin de o sută de ani, imperiul lui se întindea pe jumătate din suprafaţa lumii cunoscute atunci. Islamul izbândise acolo unde creştinismul eşuase. În decursul unui secol, această nouă credinţă cuprinsese toate ţările din jumătatea sudică a bazinului mediteranean.