Apariţia pe eşichierul politic dâmboviţean a lui Honorius Prigoană a stârnit aprige emoţii şi nestăpânite încordări publice.

Nepotism pe faţă, dle, chiar aşa? Un rezultat al operaţiei de gen pentru EBA care i-a făcut pe mulţi să reexclame că politica-i o curvă. Vorba unui citor HotNews, doctor în ştiinţe politice la Stanford University:

Daca te-ar fi chemat Adrian Nicoara ai fi putut candida pe colegiul 1 in numele PDL, presupunand ca mi-as fi trimis aplicatia pentru candidatura domnului Prim-ministru Emil Boc? Am si resursele financiare necesare pentru sustinerea campaniei electorale.

Explicabilă doza de frustrare a domnului Nicoară, o metonimie pentru mulţimea celor care îşi imaginează că ar fi meritat mai mult decât au. Aceste puseuri de meritocraţie gălăgioasă poartă cu sine şi extrem de multă găunozitate. Câţi dintre noi nu au afirmat că “şi eu aş putea face asta, ba chiar mult mai bine”, atunci când vorbim despre un interpret, un actor, un prezentator TV, un sportiv sau un om politic, toţi scăldaţi de reflectoarele atenţiei publice? Inconştienţă şi un pic de aroganţă, de cele mai multe ori, nemeritată (a propos de zicerea clasicilor în viaţă, “Arrogance has to be earned”).

Sigur, progenitura lui Prigoană nu este genul de om care să îţi inspire suspine de admiraţie şi includerea în lista cu modele de viaţă. Totuşi, valul de discriminare în ceea ce priveşte obârşia familială a acestui tânăr mi se pare mai degrabă stupidă, decât motivată (mă rog, dacă putem discuta despre motive acceptabile în cazul unei discriminări). Nu este cel mai strălucit, dar nici cel mai nevoiaş din punct de vedere intelectual nu este. Nu are un CV deloc impresionant, dar cine operează cu idealuri, mai ales în politică, este fie rău-intenţionat, fie naiv, fie ironic.

Prefer un Honorius care să se declare interesat de viaţă politică unui Ion Ion trăgând praf stelar pe nările pungilor încăpătoare ale tatălui. Prefer un Honorius care a studiat la o universitate din SUA unui Poponeţ agramat care îşi sprijină penisul între umerii fetelor de bani sorbitoare. Prefer un Honorius care este acţionar la 35 de societăţi comerciale (potrivit declaraţiei de avere) unei Oana Roman amorezată de stripperi şi înfometată de atenţie publică. Sigur, oricând l-aş prefera pe Mihai Răzvan Ungureanu lui Honorius Prigoană, dacă ar fi să pot face eu alegerea, dar nu prea se poate. În acest moment, avem de ales între Honorius şi un comunist cu ştate vechi, Radu Stroe. Nu prea am auzit multă vocalizare în privinţa descendenţei de aparatcik a candidatului PNL-PSD. O fi mai cu moţ?

A propos de Ion Ion. Îmi aduc aminte de o discuţie între nişte pereţi cu termopane academice şi interlocutori asemenea despre procesele juridice care îi vizează pe cei cu fonduri incomensurabile, oameni care îşi pot permite să recurgă la serviciile celor mai buni dintre avocaţi şi care, de cele mai multe ori, “scapă” graţie unor chichiţe pe care nişte avocaţi de duzină nu ar fi fost în stare să le invoce. Concluzia a fost impardonabil de neacademică – justiţia (ca şi politica) e o curvă.

Simplificând la limita acceptabilului, este clar că unii au mai mult noroc, alţii mai puţin. Apreciez generozitatea celor din prima categorie şi privesc spre cei dintr-a doua cu multă înţelegere. Nu îi înţeleg însă pe cei care, aidoma unor şacali din Mowgli, se învârt în jurul cozii găsind explicaţia eşecurilor personale în inegalitatea de şanse. Să fim serioşi, bătrânul Rimbaud nu a glumit când a spus într-o manieră tautologică express că viaţa e o curvă cu moravuri lăsate deoparte. Adrian s-a convins…

[ IMG: youthnoise.com ]

P.S. Sondaj la cald.

 Loading ...