Seminţele Talmudului au fost aruncate la întâmplare. Ideea a apărut prima dată în sec. V î.e.a., când cei doi evrei persani, Ezra şi Nehemia, au canonizat cele Cinci Cărţi ale lui Moise, închizând uşa oricăror revelaţii ulterioare, prin aceasta vrând să sugereze că Dumnezeu şi Moise spuseseră tot ce era de spus şi că nicio lege “divină” nu mai putea fi adăugată. Dar, neţinând seama de consecinţe, viaţa a rămas indiferentă la implicaţiile canonizării. Viaţa nu s-a oprit la poruncile lui Ezra şi Nehemia, aşa cum s-a oprit Soarele la porunca lui Ioşua; ci a continuat să arunce tot felul de probleme în braţele neprimitoare ale descendenţilor lui Avraam. Deoarece legea mozaică nu părea să răspundă noilor nevoi, se pune următoarea întrebare: ar trebui evreii să abandoneze o Tora aparent demodată sau ar trebui să-şi restrângă viaţa în limitele impuse de ea?

Creştinii au fost puşi în faţa aceleiaşi dileme după moartea lui Iisus. Pentru a împiedica apariţia unui viitor “învăţător al căii drepte” care să se proclame un Mesia conform profeţiei făcute, ei au aplicat precedentul iniţiat de evrei: au canonizat Noul Testament şi au interzis orice revelaţii ulterioare. Creştinismul a rămas astfel închistat într-un şablon; nu era îngăduită nicio schimbare, nu era tolerat niciun nou mod de viaţă. Civilizaţia occidentală a devenit o “societate închisă” timp de aproape o mie de ani, până când presiunile interne ale ereziei şi revoluţiei au provocat explozia lumii feudale.