Mi-am adus aminte de un articol pe care îl scrisesem pe 27 ianuarie 2009 – Traian Băsescu – Zeus castrat sau păpuşar cu coaie. Spuneam atunci:

Traian Băsescu se joacă de-a candidabilitatea, e clar. Întrebarea e de ce? Dacă nu are de gând să mai candideze, de ce să se ascundă printre declaraţii de fată mare care îşi cere scuze în avans pentru o partidă de sex nereuşită din cauza cearşafului prea aspru, neclătit cu un pic de Cocolino?

…Revenind la Traian Băsescu şi la alura sa de Zeus castrat, tind să cred că acest nou rol de preşedinte-jucător aflat pe banca de rezerve ar putea fi, de fapt, o transhumanţă a păpuşarului cu coaie, aşa cum îl ştim cu toţii pe Băse. Nişte paie pe focul confuziei generale legate de prezidenţiabilii României din 2009.

E o lovitură dată stării de eroziune iminente pentru un om politic staţionat la Cotroceni timp de 5 ani. O lovitură care ţinteşte testarea bazinului de votanţi, puşi acum faţă-n faţă cu o nouă şi, până mai ieri, puţin probabilă realitate – Băsescu nu mai candidează. O lovitură care este sinonimă unui penalty pe care însă Traian Băsescu l-ar putea rata dacă ajunge să joace cartea stolojanismului ba da-ba nu-ba iarăşi da.

Până la urmă, Băsescu a candidat şi a câştigat. A câştigat la limită, împânzind la puţin timp Internetul cu bannere în care ne vorbea despre lecţia dată de români. A chemat la reconciliere. Mă apucase, la un moment dat, aceeaşi senzaţie pe care o încercam acum un an. Am văzut un Băsescu prea uman şi prea împăciutor, un Băsescu atipic, dezbrăcat de parfumul machiavelismului cinic. Mi s-a părut a fi o prostituare de bun-simţ în vâltoarea euforiei post-electorale. Am revăzut acea fată mare despre care, vorba bancului, unii ar spune că e virgină, alţii că nu este.

Astăzi am răsuflat uşurat. Băsescu nu renunţă la preşedintejucărtorism. Nici nu văd de ce ar face-o, e o atitudine care i-a asigurat un al doilea mandat, mai mult de atât nu se putea. PSD şi PNL sunt deja afectate de jihadul reconcilierii. Era clar că nominalizarea premierului era un gest definitoriu pentru cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu.

Varianta Călin Popescu Tăriceanu era una glumeaţă, evident. Varianta Mugur Isărescu ar fi fost una de compromis, dar inacceptabilă. Partidul a lucrat în campanie, partidul îşi aştepta răsplata, un premier din afara PD-L ar fi însemnat o palmă a nerecunoaşterii dată propriilor activişti. Ca să nu mai vorbim de faptul că guvernatorul BNR e suficient de înţelept ca să nu-şi bage gâtul în laţul FMI. Varianta Vasile Blaga ar fi fost una de semicompromis, ştiindu-se rivalitatea stăpânită dintre tabăra Băsescu & Co. şi cea a lui Blaga & Co. Desemnarea lui Blaga ar fi fost sinonimă cu cedarea de poziţii din partea cuiva care fusese ales, pardon, REales preşedinte al României de curând. În plus, nu sunt atât de sigur că Vasile Blaga ar fi fost încântat de un portofoliul de premier în aceste condiţii în cazul în care aspiraţiile sale prezidenţiabile pentru 2014 ar fi mai mult decât seroase.

De ce Emil Boc, totuşi? Una din explicaţii o regăsim aici:

Din punct de vedere politic, Emil Boc a fost sacrificat de Traian Basescu. Nici un premier politic nu va rezista primului semestru al anului 2010, de aici si nevoia unui “independent”. Daca rechinii partidului Democrat-Liberal vor continua jocurile din guvern in spatele paravanului Boc, atunci acest guvern va deveni intr-adevar guvernul unei marionete. Daca in acest guvern participarea rechinilor va fi redusa, atunci guvernul are o sansa. In orice caz Emil Boc a fost sacrificat, nici un politician nu va rezista perioadei urmatoare in fruntea guvernului, care va fi poate unul din cele mai nepopulare in istoria contemporana a Romaniei.

Totuşi, sacrificarea lui Boc este una care, oricât de absurd ar suna, îi era imperios necesară la nivel imagologic fostului primar de Cluj. Să nu uităm, Emil Boc este primul premier demis în urma unei moţiuni de cenzură din istora României post-decembriste. Acum, va avea şansa unei reabilitări. Nu, evident, nu putem vorbi de o revitalizare à la Pasărea Phoenix. Nici pe departe. Este mai degrabă revitalizarea unui campion. Unui campion la încasat pumni, nederanjat de înălţimea politică pe care o regăseşte în ochii celor din jur şi de jucăriile-totem atârnate de gât.