PSD-ist împuţit, sluga lui Băsescu, PNL-ist de doi bani. Recunoaşteţi personajul? Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor – Constantin Codreanu (sau, dacă vreţi să mă alintaţi, INconstantIN)! Am o nevagă impresie însă, că înşiruirea de apelative drăgăstoase, supuse variaţiilor, evident, nu îmi sunt adresate în exclusivitate. Dimpotrivă. Neidioţii României care îşi brodează blogurile, conturile de Facebook şi/sau Twitter cu idei legate de treimea sfântă a celor 12 candidaţi la preşedinţia României sunt imediat luaţi în colimatorul comentariilor, like-urilor şi ReTweeturilor.

De cele mai multe ori, viteza cu care suntem etichetaţi cu pro sau contra Băsescu/Geoană/Antonescu este de-a dreptul uimitoare şi sfidează orice repere silogistice. Sunt suficiente câteva replici, un embed cu vreun spot video ironizând un candidat sau pronosticuri legate de rezultatele alegerilor prezidenţiale 2009. Sau, cutreierând catacombele logicii, altcineva deduce apartenenţa la tabăra simpatizanţilor sau contestatarilor în funcţie de numărul de articole despre un anume om politic. Absolut nefondat, evident, era suficientă o consultare a secţiunii Politic, dar cine are timp de aşa ceva. Rezultatul? Exact ca aici.

Doar câteva exemple:

• Ăştia sunt obsedaţi de anti-Băsescianism – slugă a lui Băsescu!!!
• Mişto ideea cu lista susţinătorilor lui Crin Antonescu – PNL-istule!!!
• Sloganul lui Mircea Geoană pentru prezidenţiale pare a fi cel mai reuşit – PSD-istule!!!

Sau, în oglindă:

• Băsescu este ipocrit – PSD-istule!!!
• Liberalii lansează www.nufigeoana.ro – PNL-istule!
• Crin Antonescu, Dumb and dumber – Slugă a lui Băsescu!!!

Nu e nimic nou în această atitudine de aruncat cu lături din touchpad-uri în cei care par să aibă o părere diferită de a ta. La fel a fost şi în cazul alegerile parlamentare, la fel a fost şi în cazul alegerilor locale. Acest talibanism al intoleranţei este de-a dreptul impresionant dacă e să ţinem cont de faptul este întreţinut incluiv de oameni care nu s-au născut/trăit sub dictatura unei singure opinii, fiecare purtându-şi cu îndârjire unilateralitatea asemeni unui marsupiu cerebral care ţine loc de cap şi viziune.

Sunt talibanii propriilor convingeri, de foarte multe ori clădite pe idei-embrion, nesusţinute de argumente şi edificări prin comparaţie. Importantă e regăsirea în mijlocul unui grup cu care să combată sau să susţină ceva/pe cineva ca un cârd de şacali înfometaţi coborâţi prin telecomandă din emisiunile HD de pe Discovery pe Internetul fără chip. Or, de combatanţi anonimi nu ducem lipsă. Îmi aduc aminte acum de acea categorisire a comentatorilor imbecili din blogosferă. În cazul talibanilor Internetului regăsim 3 dintre acestea:

• Anonimii. Sunt cei care comentează fără să lase o pistă tractabilă. În acest caz avem două subcategorii: 1.1. Comentatorii imbecili anonimi proşti (cei care nu ştiu ce e aia IP) – postacii PNL – şi 1.2. Comentatorii imbecili anonimi jmekeri (cei care au auzit de proxy şi de alte jmekerii) – postacii PSD-ului în marea lor majoritate;
• Drăgăstoşii. Sunt cei care lasă comentarii de genul “Ce tare e asta”, “Wow! Ce mişto!”, “Unde ai găsit asta? Super tare!”. Sunt cei mai agresivi talibani, pentru că odată ce îndrăzneşti să scrii ceva diferit de ceea ce i-a atras pe blogul sau contul de Twitter/Facebook din dotare, aceştia revin şi mai insistent pentru a te agresa verbal:
• Pavlovienii. Indivizii care au un fix anume legat de un subiect. Orice ar scrie cineva de rău sau de bine despre un subiect, o situaţie, un partid, un om politic, comentatorii imbecili pavlovieni sunt mereu la datorie, alfelt spus, postacii noştri de toate zilele.

Ajungem, astfel, la boala atoatepriceperii de care zicea Dan C. Mihăilescu la un moment dat că ar caracteriza „lumea bună” din România, o boala de care suferă indubitabil talibanii Internetului. Spuneam într-un articol anterior că românul se pricepe la fotbal şi politică, două elemente care sunt de fapt o dihotomie a unei metoniimii descifrabilă în: românul se pricepe la tot. Nu înţeleg de ce ne mai miră popularitatea tabloidelor gen Libertatea şi Can-Can, nişte mass media unde românul găseşte lucruri de care să râdă într-un cadru fin de cârcoteli colective, inclusiv de fata de la pagina 5 despre care spune sus şi tare că are ţâţele lăsate şi e crăcănată, dar căreia i-ar trage-o cu o mult preaumilă recunoştinţă.

Parafrazând, in cârcoteală veritas. Nu avem timp să înţelegem. Nu avem timp să ne dorim să înţelegem. Nu avem timp nici măcar să ne întrebăm dacă merită sau nu să înţelegem. E mai simplu aşa, în această orânduială sistematizată în care ţiganii sunt nişte paraziţi care ar trebui să fie escortaţi spre Egipt, ungurii sunt nişte iredentişti şi românofobi din cap până-n picioare, politicienii nişte minciunoşi, politica e o curvă, Mutu n-are ce căuta la naţională, Băsescu e un dictator, iar România e o ţară de căcat din care nu am emigrat pentru că ăăă îîîî păi… Simt o neputinţă generală şi resemnare conştientizată în faţa unor date de viaţă spiralizată cu care unii s-au obişnuit într-atât de mult încât încearcă să îi găsească explicaţii puerile, refuzând să mai evanghelizeze şi să mai creadă în parcursul spre normalitate.

Am obosit de cei care doar arată cu degetul fără a oferi soluţii, explicaţii sau comparaţii edificatoare pentru o ulterioară rezolvare, aşa cum spuneam mai sus. Am obosit de cei care generalizează şi mă etichetează ca fiind PSD-ist împuţi azi, slugă a lui Băsescu mâine şi PNL-ist de doi bani poimâine.

Într-o dupăseară de sfârşit de octombrie 2008, proptit de un Peroni într-o companie selectă – Adrian Ciubotaru, Dan Dumitrescu şi John McGogoo – încercam să descifrez câteva ecuaţii de exprimare. Printre multe minidiscuţii, ajunsesem şi la cea despre quasisocietatea din care am ales să facem parte, volens-nolens, o stână cu metrouri, aşa cum îmi place mie să descriu Bucureştiul. Evident, de Bucureşti numai de rău, vorba celor de la bukresh.blogspot.com: Bucharest – a city we all love to hate. Eu îmi asumasem rolul de apostol al pozitivismului, exemplificând entuziasmat prin faptul că şi în Bucureşti am văzut oameni stând pe partea dreaptă a escalatorului care ne scoate din metroul cui ne are. Replica lui Adrian mi s-a părut şi mi se pare genială în continuare. Citez din dedesubturile memoriei: “Atunci când o să ajungem să nu observăm aceste moste de exemple de normalitate, atunci când nu ne vom bucura de aceste manifestări de civilizaţie, abia atunci ne putem declara mai aproape de o existenţă homo sapiens 100%”.

Teamă mi-e însă că, spre deosebire de Bucureştiul/România offline în cazul căreia lucrurile par să se îndrepte înspre normalitate, în România online alunecăm înspre o băltoacă umplută cu intoleranţă şi egoism dezintelectual acut.

Altfel spus…

[ IMG: k_iz ]