În iunie 2009, la sfârşitul unei întruniri cu omologul său bielorus, Serghei Martînov, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov declara că Rusia nu face presiuni asupra Belarusului în vederea recunoaşterii independenţei regiunilor georgiene separatiste Abhazia şi Osetia de Sud. În plus, şeful diplomaţiei ruse a asigurat Mensk-ul că Moscova nu a impus şi nu va impunce careva sancţiuni pentru Belarus pentru a influenţa în vreun fel sau altul decizia legată de recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Întâlnirea dintre cei doi miniştri de externe avea loc în contextul unor declaraţii belicoase făcute atât de preşedintele rus, Dmitrii Medvedev, cât şi de cel bielorus, Alexandr Lukaşenko care a avut un comportament deloc pe placul Rusiei pe perioada conflictului ruso-georgian. Atunci, şeful statului bielorus a fost o adevărată sursă de mister comportamental de factură politico-internaţională. Lukaşenko şi Belarusul odată cu el au tăcut strategic în toată această perioadă. Deşi, în mod normal şi absolut logic, mai toată lumea, dar Kremlinul în primul rând, se aştepta la declaraţii belicoase la adresa Occidentului revanşard care prin marioneta sa de la Tbilisi, Mihail Saakaşvili, încearcă să destabilizeze situaţia din această regiune. Nu a fost să fie. Menskul a tăcut (da, e Mensk şi nu Minsk!).

Moscova nu crede lacrimilor. Cu atât mai mult nu a crezut unei tăceri misterioase a fratelui slav. Ca urmare, ambasadorul rus la Mensk, Alexandr Surikov, organizează o conferinţă de presă în care îşi exprimă “nedumerirea în legătură cu lipsa de reacţie a autorităţilor bieloruse la adresa conflictului din Caucaz, acolo unde forţele ruseşti de menţinere a păcii au fost atacate brutal de oamenii lui Saakaşvili”.

Dar singurl lucru pe care l-a obţinut ambasadorul rus a fost o declaraţie a unui funcţionar de rangul 2 din cadrul ministerului de afaceri externe al Republicii Belarus în care acesta îşi exprima “preocuparea în legătură cu situaţia tensionată din Osetia de Sud”.

Până la urmă însă, bieloruşii sunt conştienţi că iarna nu doar bate la uşă, ci intră peste noi la fel de neceremonioasă ca gripa porcină. Or, în atare condiţii, ar fi o mare prostie să uiţe “de unde ies gazele”. Spre deosebire de Turcia, Belarus nu are ce să ofere la schimb pe marea tablă de şah. Fie el şi unul la nivel regional.