Mircea Sandu şi-a dat demisia! Acesta ar fi trebuit să fie titlul cu roşu în ziarele de mâine şi pe site-urile de sport de astăzi. Acesta ar fi trebuit să fie primul gest al preşedintelui Federaţiei Române de Fotbal aseară, după meciul cu Serbia. O demisie de onoare, dacă mai e cazul să vorbim de onoare în cazul Naşului.

Să nu uităm însă că demisia de onoare e un concept din ce în ce mai iluzoriu într-o ţară în care ministrul de Interne îşi permite luxul să vorbească despre fraudarea scrutinului prezidenţial fără a oferi dovezi în acest sens şi fără o mea culpa la capitolul prevenire. De parcă ar fi responsabilitatea ministrului Turismului să vegheze asupra felului în care se desfăşoară un scrutin. Dimpotrivă, ministrul în cauză se apucă şi mai abitir cu dinţii de guvernare, arătând cu degetul spre coarnele năbădăioase ale caprei vecinului. Noroc cu ţapul!

Aşa a făcut şi Sandu ieri. S-a avântat în declaraţii belicoase la adresa jucătorilor şi vag pacifiste la adresa selecţionerului, mai mioritici ca oricând şi unii şi alţii:

Nu înţeleg indolenţa unor jucători. Poate că Răzvan a greşit lăsîndu-i prea liberi şi ar trebui să se întoarcă la vechiul sistem! Jucătorii trebuie să se simtă umiliţi şi călcaţi în picioare!

Ar fi o prostie să dăm vina doar pe Sandu. La fel cum ar fi o prostie să dăm vina doar pe Lucescu Jr., pe Mutu, Chivu sau Marica. Răzvan e un antrenor bun. Bun pentru Liga I şi, din când în când, pentru cupa UEFA. Mutu e un jucător extrem de talentat cu extrem de mari orgolii, nefondate unele. Chivu e şi el om, iar Marica e un fel de Marius Niculae care după o perioadă de glorie se hrăneşte din frunzele ofilite ale laurilor. Ăştia sunt, pe ei îi avem. Întinerirea lotului? Sigur, cum să nu, mai ales acum după înfrângerea de săptămâna aceasta a selecţionatei de tineret cu 5 la 1 în faţa Letoniei. Pentru comparaţie, sârbii au ajuns în finala Campionatului rezervat echipelor de tineret în 2007. Noi am umplut campionatul cu jucători bananieri şi vedem un Hagi în orice puşti care nu se împiedică într-o bicicletă à la Ronaldo.

Nu accept nici explicaţia cu publicul extraordinar şi viaţa extrasportivă a jucătorilor. Suntem în stare să creăm atmosfere incendiare în toate straturile ei sferice, chiar dacă am trăit odată în Belgrad alături de fani ai lui Partizan emoţii pe care nu mi le-a mai fost dat să le trăiesc vreodată, deşi juca o echipă pentru care nu aveam predispozţie “suportericească”. Ideea e să avem de ce să o creăm. Înfrânferile le putem accepta şi în linişte, chiar dacă după fiecare dintre acestea 22 de milioane de antrenori îşi oferă părerile strălucite, ca s-şi înece ulterior necazul în hazuri cu sau fără hazuri. Nu mă interesează viaţa extrasportivă a unui jucător atât timp cât randamentul acestuia este mai mult decât satisfăcător. Să stea în cluburi cât vrea dacă după aceea pe teren dă la schimb pentru orice mojito o pasă genială, iar pentru orice număr de striptease consumat în noaptea de dinainte oferă un dribling de excepţie.

Serbia a trăit momente similare înainte de venirea lui Radomir Antic. Orgolii, grupuleţe, interese mai puţin ortodoxe atunci când venea vorba de selecţionarea jucătorilor. Acum, după restructurare, Serbia e o echipă absolut senzaţională. Sunt sigur că la Campionatul Mondial din Africa de Sud din 2010 îi vom vedea pe sârbi cel puţin în sferturi. Nu ne rămâne decât să le fim suporteri, vorba selecţionerului României şi să sperăm la o restructurare similară în cazul nostru. Una din temelii.

Cioran spunea că lumea nu se îngrămădeşte decât în jurul negustorilor de iluzii. După 19 ani în fruntea FRF Mircea Sandu e doar un iluzionist cu apucături de şarlatanism ieftin, un joben gol şi asistente alcoolizate prematur.

[ IMG: Albert Gonzalez Farra on Flickr, fss.rs ]

P.S. Mare dreptate au Mihnea Măruţă, Şerban Huidu şi Cătălin Tolontan.