Astăzi, la Kiev a fost dat startul oficial al campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale care vor avea loc pe 17 ianuarie, 2009. Un scrutin prezidenţial marcat de amânări, repercusiuni grave ale crizei financiare şi probleme de constituţionalitate, dar şi de un interes sporit din partea electoratului (se anunţă o rată de participare de peste 85%) într-o ţară în care identitatea cetăţenilor oscilează între un Vest pro-occidental genetic şi un Est cu privirea îndreptată înspre vulturul bicefal al Kremlinului.

• Criza finaciară şi neconstituţionalitatea

Potrivit calculelor Comisiei Electorale Centrale din Ucraina, pentru organizarea scrutinului prezidenţial din ianuarie sunt necesare 1,272 miliarde de grivne, însă legea bugetului de stat pe 2009 prevede pentru aceste alegeri doar 712 milioane de grivne.

O altă problemă legată de scrutinul de la Kiev este cea cu privire la posibilitatea blocării alegerilor imediat după primul tur de scrutin. Iniţial, în aprilie 2009, deputaţii ucraineni au decis ca noile alegeri prezidenţiale să aibă loc pe 25 octombrie 2009, dată contestată de preşedintele Iuşcenco. Astfel, în iunie 2009, Parlamentul ucrainean (Rada Supremă) a fixat 17 ianuarie, 2010 ca dată a alegerilor prezidenţiale.Pe 24 iulie parlamentarii au votat o variantă modificată a legii cu privire la alegerile prezidenţiale, modificări respinse de preşedintele Iuşcenko, acesta refuzând să promulge legea recurgând la dreptul său de veto.

Aşadar, în acest moment, legea este susceptibilă de neconstituţionalitate şi este examinată de Curtea Constituţională a Ucrainei, mulţi analişti politici speculând faptul că această stare de fapt va fi utilizată ulterior de tabăra lui Iuşcenko pentru a contesta legalitatea alegeilor prezidenţiale.

• Calendarul alegerilor

Perioada de înscriere a candidaţilor începe astăzi, 19 octombrie, şi se încheie pe 9 noiembrie incusiv. Timp de 5 zile după depunerea dosarului, Comisia Electorală Centrală decide dacă un candidat este sau nu acceptat în cursa pentru fotoliul prezidenţial. În cazul unor contestaţii, acestea pot fi depuse începând cu 11 noiembrie până pe 13 noiembrie. Pe 18 noiembrie, CEC-ul ucrainean va publica în oficiosul guvernamental (Parvitelistvennâi Kurier – Curierul guvernamental) şi cel parlamentar (Golos Ukrainî – Vocea Ucrainei) lista candidaţilor la preşedinţia Ucrainei. Campania electorală se încheie pe 15 ianuarie, 2010 la 24.00.

Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi monitorizate de observatori naţionali şi internaţionali. În cazul în care aveţi aspiraţii de observare, e musai să vă înregistraţi până pe 9 ianuarie inclusiv. Eu am experienţa alegerilor parlamentare din Rusia din 2004. Mi-a fost suficient. Era să luăm bătaie (eu şi un prieten) de 3 ori. Odată de la un nene beat care a ieşit din secţia de votare cu mai multe buletine de vot în mână, odată de la un şef al secţiei de votare şi o dată de la un … miliţian care “asigura” buna desfăşurare a scrutinului într-o secţie de votare, cică. Partea frumoasă e că aveam cu noi camere video şi telefoane mobile cu credit nelimitat. Am scăpat teferi. Aşa că tot ce înseamnă misiune de observare a alegerilor în Rusia, Ucraina sau Belarus e un gest de escaldare a adrenalinei autodistructive, deci, beware!

Revenind, până la 1 ianuarie 2010 inclusiv, cetăţenii ucraineni cu drept de vot vor primi fiecare câte o invitaţie personală la alegerile prezidenţiale. Secţiile de vot se vor deschide pe 17 ianuarie, la 08.00, şi se vor închide la 20.00. Anunţarea exit-pollurilor va fi posibilă doar după închiderea secţiilor de vot. Din 2 ianuarie este interzisă diseminarea informaţiei privind şansele candidaţilor intraţi în cursa pentru preşedinţia Ucrainei. CEC va anunţa rezultatele oficiale până pe 27 ianuarie, 2010. Ţinând cont de faptul că niciunul din cei care şi-au exprimat intentiţiile de prezidenţiabilitate nu au şanse să strângă 50%+1 din voturi, un al doilea tur de scrutin va avea lcu siguranţă la început de februarie 2010.

• Candidaţi

Scrutinul prezidenţial din 2010 îi va plasa în tabere diferite pe foştii artizani ai Revoluţiei Oranj de la Kiev, actualul preşedinte pro-occidental Victor Iuşcenko (Naşa Ucraina – Ucraina Noastră) şi premierul sprijinit de ruşi Iulia Timoşenko (Blocul Iulia Timoşenko). Aşa cum spuneam anterior, Kremlinul nu are alt căluţ politic de cursă lungă pe care să mizeze în disputa prezidenţială de la Kiev. Viktor Ianukovici, preşedintele Partidului Regiunilor, formaţiune politică al cărei bazin politic este format din rusofoni şi rusofili, şi-a demonstrat în utlimii ani impotenţa politic-politicianistă şi neprofitabilitatea investiţiei.

În ultimul timp, a apărut un alt pretendent la ungerea cu atenţie şi sprijin politico-mediatic al Rusiei, fostul speaker al Radei şi ministru de Externe al Ucrainei, Arsenie Iaţeniuk (de doar 35 de ani!). Totuşi, puse în balanţă cele două candidaturi – Timoşenko şi Iaţeniuk – ruşii aleg să meargă pe mâna premierului ucrainean, cea care, de altfel, şi-a demonstrat dragostea de frate mai mic şi în timpul intervenţiei armate a Rusiei în Georgia în toamna lui 2008, în total dezacord cu poziţia preşedintelui şi colegului de revoluţie oranj, Victor Iuşcenko.

Partea şi mai frumoasă a binecuvântării electorale oferită lui Timoşenko este legată şi de latura financiară – moneyfree! Spre deosebire de Ianukovici, premierul ucrainean are suficiente resurse financiare de origine oligarhică pentru a face faţă unei campanii prezidenţiale de succes.

Şansele lui Iuşcenko pentru un al doilea mandat la Kiev sunt mari, dar lipsesc cu desărvârşire. Actualul preşedinte ucrainea oscilează are mai puţin de 10% din intenţiile de vot. Spre deosebire de acesta, Ianukovici, ajunge şi chiar trece de 25%, Timoşenko, se screme să treacă de 15%, Iaţeniuk, are ca ţintă devansarea premierului ucrainean, având în acest moment 12% în sondaje iar, Vladimir Litvin, speakerul Radei Supreme, cotându-se în jurul bornei de 5%.

Un cuvânt important de spus la alegerile prezidenţiale din Ucraina îl va avea şi Piotr Simonenko, desemnat în cadrul celui de-al 43-lea Congres al Partidului Comunist din Ucraina în calitate de candidat unic al tuturor forţelor de stânga, reunite într-un bloc electoral ca urmare a iniţiative liderului Partidului Progresist Socialist din Ucraina, Natalia Vitrenko. Din blocul care îl va suţine pe Simonenko mai fac parte: Partidul „Dreptate”, Uniunea Forţelor de Stânga şi Partidul Social-Democratic din Ucraina.

• Implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale din Ucraina

Interesul Moscovei într-un Kiev cuminte, dacă nu obedient, e unul care datează de zeci şi sute de ani. În ultimul timp însă, politrucii ruşi au redus motoarele implicării financiare şi au intensificate bombardamentele mass media şi influenţele politice indirecte asupra actualului regim pro-occidental al preşedintelui Iuşcenko. Rusia a marşat şi marşează în continuare pe polarizarea societăţii ucrainiene în pro-ruşi şi anti-ruşi, polarizare care, uneori, atinge apogeuri hilare ca în cazul bătăii din Rada Supremă dintre susţinătorii şi opozanţii lui Iuşcenko, de exemplu, sau manifestări morbide ca în cazul funerariilor aceluiaşi Iuşcenko la Moscova organizate de una din formaţiunile PutinJunge – Molodaia Rossiia (Rusia Tânără). Mitinguri ad-hoc de condamnare a politicii anti-ruse în Ucraina, a poziţiei pro-NATO, a discriminrăii investitorilor ruşi, a restricţionării utilizării limbii ruse şi promovarea unei istorii potrivit căreia Uniunea Sovietcă a comis împotriva ucrainenilor în anii 1930 etc.

Frecuşul dintre Rusia şi Ucraina, unul cu rădăcini istorice adânci, de altfel, pare să fi cunoscut un nou avânt în timpul intervenţiei ruseşti în Georgia din august 2008. Reacţia de atunci a Kievului a conturat măsuri care nu au fost pe placul ruşilor. Mai întâi, ucrainienii au cerut navelor ruseşti plecate din portul Sevastopol să prezinte “rapoarte de misiune” la întoarcerea dinspre Georgia. Apoi, au renunţat la un acord care stipula exploatarea în comun cu Rusia a instalaţiilor radar de pe teritoriul ucrainean. Autorităţie ucrainiene au mai interzis intrarea avioanelor militare rusesti în spaţiul aerian al Ucrainei. Şi să nu uităm că preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a venit la Tbilisi pentru a vorbi zecilor de mii de georgieni adunaţi într-un miting de susţinere a lui Saakalvili şi protest la adresa Rusiei.

A urmat apoi, în februarie 2009, ameninţarea cu procesul referitor la zonele conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci. Atunci, după ce Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga a decis în favoarea României în disputa teritorială pe care aceasta o avea cu Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre, ucrainienii au declarat că vor să se judece la CIJ cu Rusia. Kievul examina la acea dată posibilitatea înaintării unei cereri la CIJ pentru judecarea în problema delimitării dintre Ucraina şi Rusia a zonelor conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci.

La puţin timp, tot în februarie 2008, a apărut şi primul scandal diplomatic de amploare. Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Ucraina la acea vreme, Victor Cernomârdin, a fost invitat la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei unde îi fusese înmânată o notă de protest. În nota respectivă, prezentată de ministrul de externe de la Kiev, Vladimir Ogrâzco, ambasadorul rus era atenţionat cu privire la “observaţiile, comentariile şi afirmaţiile neprietenoase şi extrem de nediplomatice la adresa Ucrainei şi a conducerii acesteia”. Cernomârdin a fost avertizat că ar putea fi expulzat din Ucraina, invocându-se în acest caz articolul 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (din 18 aprilie 1961, ave, Mele! ) care prevede, printre altele, declararea persoanelor din corpul diplomatic persona non grata şi expulzarea acestora. Aceeaşi măsură diplomatică urmând să fie adoptată şi în cazul consulilor generali ai Federaţiei Ruse la Harkiv şi Odessa, plus o serie de funcţionari ai corpului diplomatic rusesc.

Ucrainenii fuseseră deranjaţi pe declaraţiile agresive ale diplomaţilor ruşi acreditaţi în Ucraina cu privire la politica de stat, în special, pe perioada războiului gazului cu Kremlinul. De exemplu, într-un interviu oferit de Cernomârdin pe 18 ianuarie postului rus de televiziune Vesti, acesta afirmase că politica Ucrainei este “o aberaţie” şi că guvernanţii ucraineni “fie nu ştiu ce fac, fie ştiu ce fac, dar o fac intenţionat”.

Reacţia Moscovei? Previzibilă: “tot scandalul este artificial şi are ca scop creşterea încrederii populaţiei în preşedintele Victor Iuşcenco”. Ulterior, pe 11 iunie, Rusia îl recheamă pe Cernomârdin de la Kiev, acesta fiind numit de Medvedev consilier prezidenţial. În locul acestuia, Kievului îi este propus fostul ministru rus al Sănătăţii şi al Dezvoltării Sociale, Mihail Zurabov, candidatura căruia a fost examinată mai mult de o lună de către partea ucraineană. Totuşi, la începutului lui august, Zurabov este acceptat de Kiev, dar acum, na, Kremlinul s-a sucit în reflexele-i de superputere în revenire şi bate Ucraina diplomatic la cur.

• Ameninţarea intervenţiei armate a Kremlinului

La un an după invazia Georgiei de către forţele armate ale unei Rusiei, relaţiile proaste dintre Rusia şi Ucraina au cunoscut un punct culminant, preşedintele rus, Dmitrii Medvedev, făcând public un mesaj adresat omologului său ucrainean, Victor Iuşcenco, în care îl acuză pe acesta de “deviere de la principiile de prietenie şi parteneriat cu Rusia” şi anunţă Kievul că Moscova amână trimiterea ambasadorului său în Ucraina. asdasd

Mesajul lui Medvedev (disponibil pe site-ul RIA Novosti) trece în revistă o serie de puncte de fricţiune dintre cele două ţări. Printre acestea:

• sprijinul Ucrainei pentru preşedintele georgian Mihail Saakaşvili în timpul invaziei ruseşti a Georgiei din august 2009;
• cursul declarat pro-aderare-NATO al Ucrainei care vrea să se asigure astfel în faţa “falsei ameninţări ruseşti”;
• impedimentele create de ucraineni pentru flota rusească din Marea Neagră;
• încurajarea formaţiunilor neonaziste şi antiruseşti din Ucraina;
• crearea unei imagini false despre foamea din 1932-1933 şi inventarea termenului de “genocid al poporului ucrainean”;
• antagonismul faţă de reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Mesajul în sine şi, în mod special, sfârşitul acestuia în care liderul de la Kremlin (vorba vine ) îşi exprimă speranţa că o nouă conducere politică în Ucraina va fi în măsură să stabilească relaţii conforme cu adevăratele aspiraţii ale celor două popoare şi ale securitaţii europene (sic!) reprezintă o reacţie voit necumpătată a Rusiei şi poate fi considerată ca fiind o declaraţie pe faţă a implicării ruşilor în bătălia prezidenţialelor din Ucraina din 17 ianuarie 2010 pe de-o parte, şi, pe de altă parte, de ce nu, un semnal de alarmă pentru noul Parlament al Republicii Moldova care în aceste zile încearcă să convină asupra unui candidat la preşedinţie.

Mai mult, implicaţiiile mesajului sunt şi mai fosforescente din punct de vedere diplomatico-militar dacă ţinem cont de faptul că Medvedev a înaintat recent Dumei de Stat (Parlamentul rus) un proiect de lege privind utilizarea forţei armate în străinătate pentru protejarea interesului naţional, un fel de “preemption la discreţia Kremlinului”.

Odată legiferat proiectul, Rusia, aşa cum observă şi ND, ar putea interveni militar acolo unde i-ar conveni sa-i fie ameninţat interesul naţional. De exemplu, în cazul unor evenimente similare celor de dupa alegerile din Republica Moldova din aprilie 2009, sau în cazul unor acţiuni similare tentativei de lovitură de stat georgiene, de la baza din Muhrovani din mai 2009. Or, într-o Ucraină în care antagonismul dintre vestul pro-occidental şi estul îndobitocit-filorus este în floare, apariţia unor situaţii de asemenea gen nu ar mira pe nimeni. Astfel, Rusia se vede asigurată pe două planuri în cazul alegeilor prezidenţiale din Ucraina din 2010, dată aşteptată cu îngrijorare de comunitatea internaţională şi de ucrainenii înflăcăraţi de Revoluţia Oranj din 2004.

Ameninţarea intervenţiei militare şi-a pierdut din patos şi s-a apropiat de realitatea în ultimele luni. E suficient să urmăreşti mass media din Rusia în care tot mai dese sunt articolele în care se aduc date cu privirea la pregătirea unităţilor militare ucrainene pentru defensiva în faţa unui eventual atac al ruşilor, informaţii despre felul în care se pregăteşte fraudarea scrutinului prezidenţial de Iuşcenko susţinut de americani sau rapoarte ale aşa-ziselor organizaţii de protecţie a drepturilor omului în care se arată felul în care sunt maltrataţi etncii ruşi. Nu în ultimul rând, în acest sens este importantă şi similitudinea cu ameninţarea la adresa Republicii Moldova a preşedintelui Comitetului Dumei de stat a Rusiei pentru problemele CSI şi relaţii cu concetăţenii, Aleksei Ostrovski, care vorbea despre aplicarea scenariului din Osetia de Sud şi Abhazia pentru Transnitria.

• Uite Ucraina, nu-i Ucraina

Pesimişii spun că s-ar putea să asistăm la ultimele alegeri prezidenţiale într-o Ucraină pe care o cunoaştem după destrămarea Uniunii Sovietice, o Ucraină asupra căreia planează pericolul unei confruntări civile, o Ucraină a cărei singură scăpare ar fi crearea unor 2 Ucraini noi. Optimiştii spun însă că ucrainenii au forţa necesară pentru a îşi reveni şi pentru a echilibra disparităţile dintre Est-ul şi Vest-ul unei ţări în care viitorul ar trebui să însemne contopirea eforturilor unei naţiuni măcinată de simbioze provocatoare prin excelenţă de-a lungul istoriei.

Aflat recent într-o vizită în Polonia, actualul preşedinte ucrainean, Victor Iuşcenko spunea că Ucraina se afla în faţa unei decizii cruciale, având de ales între drumul spre democraţie, spre o Europă unită şi drumul înapoi, spre totalitarismul sovietic reînviat de Moscova. Pe 17 ianuarie, 2010, s-ar putea să avem primele indicaţii cu privire la traseul prefigurat de ucraineni pe GPS-ul istoriei naţionale.

[ IMG: rian.ru, ru4children on Flickr, prognadzvy4ajn on Flickr, svpressa.ru ]

P.S. Îmi place la nebunie sloganul lui Iuşcenko, mesaj şi grafică.