La un an după invazia Georgiei de către forţele armate ale unei Rusiei, Moscova se vede pusă în faţa unei crize de ordin diplomatic cu un alt stat din fostul bloc sovietic având aspiraţii NATO-iste şi zvâcnete rusofobe. Relaţiile proaste dintre Rusia şi Ucraina cunosc astăzi un punct culminant, preşedintele rus, Dmitrii Medvedev, făcând public un mesaj adresat omologului său ucrainean, Victor Iuşcenco, în care îl acuză pe acesta de “deviere de la principiile de prietenie şi parteneriat cu Rusia” şi anunţă Kievul că Moscova amână trimiterea ambasadorului său în Ucraina.

Mesajul lui Medvedev (disponibil pe site-ul RIA Novosti) trece în revistă o serie de puncte de fricţiune dintre cele două ţări. Printre acestea:

• sprijinul Ucrainei pentru preşedintele georgian Mihail Saakaşvili în timpul invaziei ruseşti a Georgiei din august 2009;
• cursul declarat pro-aderare-NATO al Ucrainei care vrea să se asigure astfel în faţa “falsei ameninţări ruseşti”;
• impedimentele create de ucraineni pentru flota rusească din Marea Neagră;
• încurajarea formaţiunilor neonaziste şi antiruseşti din Ucraina;
• crearea unei imagini false despre foamea din 1932-1933 şi inventarea termenului de “genocid al poporului ucrainean”;
• antagonismul faţă de reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Mesajul în sine şi, în mod special, sfârşitul acestuia în care liderul de la Kremlin (vorba vine ) îşi exprimă speranţa că o nouă conducere politică în Ucraina va fi în măsură să stabilească relaţii conforme cu adevăratele aspiraţii ale celor două popoare şi ale securitaţii europene (sic!) reprezintă o reacţie voit necumpătată a Rusiei şi poate fi considerată ca fiind o declaraţie pe faţă a implicării ruşilor în bătălia prezidenţialelor din Ucraina din 17 ianuarie 2010 pe de-o parte, şi, pe de altă parte, de ce nu, un semnal de alarmă pentru noul Parlament al Republicii Moldova care în aceste zile încearcă să convină asupra unui candidat la preşedinţie.

Mai mult, implicaţiiile mesajului de astăzi sunt şi mai fosforescente din punct de vedere diplomatico-militar dacă ţinem cont de faptul că Medvedev a înaintat recent Dumei de Stat (Parlamentul rus) un proiect de lege privind utilizarea forţei armate în străinătate pentru protejarea interesului naţional, un fel de “preemption la discreţia Kremlinului”. Odată legiferat proiectul, Rusia, aşa cum observă şi ND, ar putea interveni militar acolo unde i-ar conveni sa-i fie ameninţat interesul naţional. De exemplu, în cazul unor evenimente similare celor de dupa alegerile din Republica Moldova din aprilie 2009, sau în cazul unor acţiuni similare tentativei de lovitură de stat georgiene, de la baza din Muhrovani din mai 2009. Or, într-o Ucraină în care antagonismul dintre vestul pro-occidental şi estul îndobitocit-filorus este în floare, apariţia unor situaţii de asemenea gen nu ar mira pe nimeni. Astfel, Rusia se vede asigurată pe două planuri în cazul alegeilor prezidenţiale din Ucraina din 2010, dată aşteptată cu îngrijorare de comunitatea internaţională şi de ucrainenii înflăcăraţi de Revoluţia Oranj din 2004.

Iniţial, în aprilie 2009, deputaţii ucraineni au decis ca noile alegeri prezidenţiale să aibă loc pe 25 octombrie 2009, data contestată de preşedintele Iuşcenco şi declarată ilegală de Curtea Constituţională. Un Iuşcenco mai mult decât conştient de faptul că popularitatea-i în scădere şi efectele crizei mondiale asupra economiei ucrainiene coboară un văl de Fata Morgana asupra unui eventual al doilea mandat.

Scrutinul prezidenţial din 2010 îi va pune faţă în faţă pe foştii artizani ai Revoluţiei Oranj de la Kiev, actualul preşedinte pro-occidental Victor Iuşcenko şi premierul sprijinit de ruşi Iulia Timoşenko. O susţinere absolut logică şi normală.

Aşa cum spuneam anterior, Kremlinul nu are alt căluţ politic de cursă lungă pe care să mizeze în disputa prezidenţială de la Kiev. Viktor Ianukovici, preşedintele Partidului Regiunilor, formaţiune politică al cărei bazin politic este format din rusofoni şi rusofili, şi-a demonstrat în utlimii ani impotenţa politic-politicianistă şi neprofitabilitatea investiţiei.

În ultimul timp, a apărut un alt pretendent la ungerea cu atenţie şi sprijin politico-mediatic al Rusiei, fostul speaker al Radei şi ministru de Externe al Ucrainei, Arsenie Iaţeniuk. Totuşi, puse în balanţă cele două candidaturi – Timoşenko şi Iaţeniuk – ruşii aleg să meargă pe mâna premierului ucrainean, cea care, de altfel, şi-a demonstrat dragostea de frate mai mic şi în timpul intervenţiei armate a Rusiei în Georgia în toamna lui 2008, în total dezacord cu poziţia preşedintelui şi colegului de revoluţie oranj, Victor Iuşcenko.

Partea şi mai frumoasă a binecuvântării electorale oferită lui Timoşenko este legată şi de latura financiară – moneyfree! Spre deosebire de Ianukovici, premierul ucrainean are suficiente resurse financiare de origine oligarhică pentru a face faţă unei campanii prezidenţiale de succes.

Revenind însă la scandalul dintre Rusia şi Ucraina, unul cu rădăcini istorice adânci, de altfel, acesta pare să fi cunoscut un nou avânt în timpul intervenţiei ruseşti în Georgia din august 2008. Reacţia de atunci a Kievului a conturat măsuri care nu au fost pe placul ruşilor. Mai întâi, ucrainienii au cerut navelor ruseşti plecate din portul Sevastopol să prezinte “rapoarte de misiune” la întoarcerea dinspre Georgia. Apoi, au renunţat la un acord care stipula exploatarea în comun cu Rusia a instalaţiilor radar de pe teritoriul ucrainean. Autorităţie ucrainiene au mai interzis intrarea avioanelor militare rusesti în spaţiul aerian al Ucrainei. Şi să nu uităm că preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a venit la Tbilisi pentru a vorbi zecilor de mii de georgieni adunaţi într-un miting de susţinere a lui Saakalvili şi protest la adresa Rusiei.

A urmat apoi, în februarie 2009, ameninţarea cu procesul referitor la zonele conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci. Atunci, după ce Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga a decis în favoarea României în disputa teritorială pe care aceasta o avea cu Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre, ucrainienii au declarat că vor să se judece la CIJ cu Rusia. Kievul examina la acea dată posibilitatea înaintării unei cereri la CIJ pentru judecarea în problema delimitării dintre Ucraina şi Rusia a zonelor conflictuale din Marea Azov şi Golful Kerci.

La puţin timp, tot în februarie 2008, a apărut şi primul scandal diplomatic de amploare. Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Ucraina la acea vreme, Victor Cernomârdin, a fost invitat la sediul Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei unde îi fusese înmânată o notă de protest. În nota respectivă, prezentată de ministrul de externe de la Kiev, Vladimir Ogrâzco, ambasadorul rus era atenţionat cu privire la “observaţiile, comentariile şi afirmaţiile neprietenoase şi extrem de nediplomatice la adresa Ucrainei şi a conducerii acesteia”. Cernomârdin a fost avertizat că  ar putea fi expulzat din Ucraina, invocându-se în acest caz articolul 9 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (din 18 aprilie 1961, ave, Mele! ) care prevede, printre altele, declararea persoanelor din corpul diplomatic persona non grata şi expulzarea acestora. Aceeaşi măsură diplomatică urmând să fie adoptată şi în cazul consulilor generali ai Federaţiei Ruse la Harkiv şi Odessa, plus o serie de funcţionari ai corpului diplomatic rusesc.

Ucrainenii fuseseră deranjaţi pe declaraţiile agresive ale diplomaţilor ruşi acreditaţi în Ucraina cu privire la politica de stat, în special, pe perioada războiului gazului cu Kremlinul. De exemplu, într-un interviu oferit de Cernomârdin pe 18 ianuarie postului rus de televiziune Vesti, acesta afirmase că politica Ucrainei este “o aberaţie” şi că guvernanţii ucraineni “fie nu ştiu ce fac, fie ştiu ce fac, dar o fac intenţionat”.

Reacţia Moscovei? Previzibilă: “tot scandalul este artificial şi are ca scop creşterea încrederii populaţiei în preşedintele Victor Iuşcenco”. Ulterior, pe 11 iunie, Rusia îl recheamă pe Cernomârdin de la Kiev, acesta fiind numit de Medvedev consilier prezidenţial. În locul acestuia, Kievului îi este propus fostul ministru rus al Sănătăţii şi al Dezvoltării Sociale, Mihail Zurabov, candidatura căruia a fost examinată mai mult de o lună de către partea ucraineană. Totuşi, la începutului lui august, Zurabov este acceptat de Kiev, dar acum, na, Kremlinul s-a sucit în reflexele-i de superputere în revenire şi bate Ucraina diplomatic la cur.

Aşteptăm reacţia Ucrainei…

[ IMG: rian.ru ]

P.S. Am dat şi de o formulă informală a mesajului adresat de Dmitrii Medvedev lui Victor Iuşcenco pe videoblogul preşedintelui rus.