Teme-te de cinefili şi de filmele recomandate de aceştia.

The Soloist e o strânsură de stereotipuri. Primul film la care m-am gândit după 10 minute a fost Resurrecting the Champ cu Samuel L. Jackson în rolul unui fost boxer homeless a cărui poveste ajunge subiect de ziar.

Viaţa unui violoncelist eşuat în timp şi ajuns subiect de ziar dintr-o întâmplare care, la final, pare să îl ajute să revină pe făgaşul unei normalităţi aproximative la capătul unui drum marcat de povara genialităţii.

Nu cred că le poţi reproşa ceva lui Jamie Foxx sau lui Robert Downey Jr. Joacă OK. Problemele apar la confuzia creată de dificultăţile de percepere a celor două personaje. Am simţit lipsa de atenţie pentru detalii în ambele cazuri.

E un film pe care, spre deosebire de altă lume entuziasmată, nu l-aş recomanda decât dacă în playlistul cui vă are nu mai sunt alte producţii neconsumate.

Powder Blue e încrengătura a două poveşti. 1. O stripteuză dependentă de droguri cu un copil în comă şi un tată care revine după 25 de ani de închisoare cu o valiză de bani pentru a-şi răscumpăra greşelile paternităţii neconsumate. 2. Un soţ catolic având 50.000 de dolari în portbagaj în căutare de asistenţi într-ale morţii după ce soţia i-a murit într-un accident în timp ce el conducea. Deh, nu putea să se sinucidă, ajungea direct în Iad.

M-am oprit asupra filmului inclusiv pentru că era Ray Liotta prezent pe lista actorilor, chiar dacă într-un rol secundar. Iarăşi dezamăgire însă.

Jessica Biel absolut neconvingătoare – nu are ţâţele aferente pentru o stripteuză de efect, nici nu merită comparaţia cu Demi Moor. Forest Whitaker rămâne pentru mine omul unui singur rol, cel care i-a adus şi Oscarul, de altfel, în rest, continui să cred că e un actor de filme B.

M-am bucurat, iertat fiindu-mi cinismul, că măcar au lăsat copilul să moară ca să nu facă din finalul filmului un buchet de happy-enduri necomestibile.