De ce orgasm? Pentru că senzaţia e la fel de preaplin-zvâcnitoare ca ceea ce simţim, de obicei, la finalul unei învălmăşeli corporale.

De ce pe invers? Pentru că spre deosebire de orgasmul normal, orgasmului pe invers îi lipseşte acel fior de rupere interioară care are conotaţia unei ofrande imaginare pentru clipele de plăcere atât la nivelul balconului, cât şi la parter.

În cazul orgasmului pe invers ruperea, deşi interioară, nu-şi găseşte ieşirea imaginară, dimpotrivă, rămâne să fiarbă între circuitele interne sangivinice şi neuronale, iar zvâcnirea e înclocuită de scrâşnet de dinţi, trântit din picior şi strângeri semicontrolate de pumni. În plus, procesul în sine pare să aibă o alură de analitate în sens unic.

Astăzi orgasmul pe invers l-am cuprins în deplina-i frumuseţe graţie lui nenea Cronos. Mai mult, de data asta datele nebuniei au un coeficient oarecum simbolic – 5 minute (simbolic pentru homo sovieticus). 5 minute după, 5 minute în plus, 5 minute mai târziu şi un microbuz cu un şofer care de data asta s-a gândit că punctualitatea poate fi o virtute.

Bineîneţeles, odată pus în faţa faptului împlinit, în perioada post-orgasmatică, începe scufundarea în mrejele istoriei contrafactuale – ce-ar fi fost dacă… Ce-ar fi fost dacă aş fi plecat cu 5 minute mai devreme? Ce-ar fi fost dacă tramvaiul nu ar fi prins de 4-5 ori ochiul roşu al semaforului? Ce-ar fi fost dacă… Partea proastă e că uneori istoria contrafactuală capătă şi direcţii mistice: ce-ar fi fost dacă nu m-aş fi întors să iau apa din frigider? Ce-ar fi fost dacă aş fi mers pe traseul obişnuit spre autogară, vorba aia, echipa câştigătoare nu se schimbă (în acest caz, traseul). Ce-ar fi fost dacă…

Partea frumoasă e că postludiul e de-a dreptul reconfortant pentru că realizez că mâine cu siguranţă voi ajunge la timp, pentru că nu m-a costat nimic să ajungi acolo, doar o călătorie înapoi cu metroul, pentru că nu am cărat bagaje după mine, pentru că e şi asta o experienţă, nu?