Atunci când am ajuns în generală să învăţăm la Fizică despre stările obiectelor, domnul profesor alocat, ajuns între timp primar la al treilea mandat, îi chinuia cu o întrebare-capcană pe cei din grupul gură-cască: în ce stare se află geamul/uşa/soarele, de mişcare sau de repaus?

Evident, răspunsurile stârneau uşoare curbe în colţul gurii printre cei conştienţi de substratul întrebării: nu se preciza sistemul de referinţă. Or, în acest caz, orice răspuns era unul greşit.

Mă uitam zilele astea, în cadrul turului de „ce-faci-cand-ai-venit-cum-e-la-Bucureşti-bem-o-bere”, cât de diferită ajunge să fie perceperea valorilor atunci când avem sisteme de referinţă diferite.

Şi nu vorbesc aici de cazul extrem al vecinului meu de 29 de ani cu metastază de gradul 3 la ficat care mai are câteva luni de trăit şi îşi împarte fiecare zi în partea de dinainte şi de după injecţia cu morfină. Vorbesc de cei de la care aş avea, în aparenţă, anumite aşteptări de comportament previzibil şi deductibil, cel puţin într-o anumită măsură. Dar numai în aparenţă.

Dincolo de proiecţiile unui viitor banal şi simplist-animalic redus la o bunăstare cu aromă de prozelitism, completat punctual de necesitatea unei sexualităţi exacerbate prin consum ca utilizare a frivolităţii indispensabile unei societăţi dezorientate, ciudată rămâne atitudinea faţă de materialismul auto-impus şi ancorat exact acolo unde s-a născut cândva veşnicia.

Într-un final, rămâi surprins să constaţi iminenţa persistenţei unor imaginare axe existenţiale X şi Y care tind consensual spre o absolutizare a diviziunii presată pe un model morfologic răstignit între două verbe agasante prin prezenţa lor cotidiană: a avea şi a fute.

Absolutismul ecuaţiei de mai sus e la fel de inexplicabil ca şi conţinutul ei, iar statutul dat de „rezolvarea” parţială a acesteia (o rezolvare totală este imposibilă) e unul care inspiră admiraţie, invidie şi contestare deopotrivă. Aşadar un deznodământ compromiţător plasat într-un raport de antiteză perfectă pentru punctul culminant intens şi de scurtă durată. Cercul vicios perfect cu dezamăgirea întinsă pe diametru.

Totuşi, absolut hilar în toată această atmosferă de meleu de capitalism sălbatic şi poporanism postmodernist acut e felul în care sunt acceptate rezultatele unei abundenţe implicite. Paradoxală prin excelenţă situaţia în care ajungi să vezi cum zac nebăgate în seamă cireşe, vişine, prune, caise etc. în condiţiile în care vii de undeva unde un kilogram din cele enumerate mai sus enervează prin contragreutate exprimată financiar. În zadar încerci să schimbi în acest caz sistemul de referinţă, rezultatul e acelaşi.

Mă întreb cum ar fi dacă am putea schimba la un moment dat nu doar sistemul de referinţă, ci termenii pentru care acesta serveşte ca punct fix. Oare am avea aceeaşi generozitate sinonimă cu o neglijenţă sine qua non?