Am spus dintotdeauna că orice formă de corectitudine politică are în sine o ambivalenţă periculoasă – exces şi normalitate. Altfel spus, un exces de normalitate impus.

Mă uitam astăzi peste scandalul legat de declaraţia Miss California, Carrie Prejean, cu privire la căsătoriile dintre persoanele de acelaşi sex, declaraţie care, de altfel, a costat-o titlul de Miss USA. Tot astăzi am văzut şi ştirea despre desenele animate de la Disney cu prima prinţesă de culoare…

Stau şi mă întreb acum unde e limita dintre exces şi normalitate? Unde e limita între onestitate şi ipocrizia unui răspuns indus? Dacă în cazul cu prinţesa de culoare lucrurile sunt clare (gândiţi-vă pentru un moment doar cum e să te naşti afro-american şi să vezi desene animate doar cu personaje de altă culoare a pielii decât tine), în cazul cu disputa de la Miss USA lucrurile stau altfel.

Nu am nicio problemă cu căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, sincer, vorba cuiva care a comentat spusele lui Perez Hilton (cel care i-a adresat întrebare lui Prejean) în cadrul Larry King Live: “…let them all live the misery of a marriage”. În plus, dacă Dumnezeu condamnă sodomia inclusiv ca formă civică de mixtiune, doar cei doi care formează un cuplu de acest fel vor răspunde la judecata de apoi.

Problema apare atunci când cineva crede cu tărie în faptul că homosexualilor nu ar trebui să li să permită să se căsătorească. Ce se întâmplă atunci? Apar imediat acuzaţii de intoleranţă, ignoranţă şi lipsă de civilizaţie.

Cum spunea Larry Flint în clipul celor de la Paraziţii, “Freedom of speech is not the freedom for the thought you love, but rather for the thought you hate, hate the most”.

Noi ce alegem, onestitatea cu noi înşine şi cu cei din jur sau corectitudinea politică folosită ca armă a unei autocenzuri moralizante?