Tu

Venii tarziu acasa,
Să văd ce-i zice tu
Luai puţin din masă
Să văd ce-i zice tu
Mi-a râs pe drum o fată
Să văd ce-i zice tu
Sunt palid ca lămâiul
Să văd ce-i zice tu
Să mor as vrea intaiul
Să văd ce-i zice tu

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea şi-a mea viaţă.
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă.
Arată-mi-se-n vis un cântec,
Îl cânt cum cântă numai dorul:
“Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,
Ia apa, dar să-mi laşi izvorul”.
“Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?”
Iubita parcă mă întreabă,
Iar eu, senin, răspundu-i parcă:
“Mă pregătesc de flori şi iarbă”.

Basarabie Cu Jale

În mine a lovit strainul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul
Decât pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!

“Încâlcită-ţi este viaţa”,
Basarabie!
“Ca grâul ce-l bate gheaţa”,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai traieşte.
Ei spun ca nu-s români, ci lacrimi
În piept frământă
Când un Farcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cântă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
“Încâlcită-ţi este viaţa”,
Basarabie!
“Ca grâul ce-l bate gheaţa”,
Basarabie!

Ars poetica

Merg eu dimineaţa, în frunte,
Cu spicele albe în braţe
Ale părului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu -
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Şi toţi suntem luminaţi
De-o bucurie neînţeleasă.

Eminescu

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam că dor mi-era de dânsul,
Nu stiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbraţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!

Cămăşile

A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi
Amară amintire de la fiu.
De-atâtea ori fiind
Pe la izvor spălate
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit in spate
Şi nu le-a îmbrăcat de mult
Feciorul.

Cămăşi mai vechi, mai noi
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul.
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine.
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?

* * *

Cămaşa ta e la fel
Cu cea a soldatului,
Ah, firule de iarbă!
Cum de nu bocaneşti pământul cu talpă
Şi tu,
Cum de n-ai şi tu general
Fiind la fel îmbrăcat
Ca soldatul?
Cum de-ţi păstrezi mirosul,
Frumosul tău miros de iarba?
Cum de nu miroşi
A bocanc, bunaoară,

A bocanc mărşăluind?
Încotro, soldaţeilor verzi,
Subţireilor?
Încotro ţineţi calea
Neauziţi, nesimtiţi?
Spre toamnă, poete,
Spre galbenul ei liniştit,
Generale!

* * *

Stau înfipte în glob
Săbioarele
Ca in pieptul pernuţei
Acele.
Ce mai cârpim azi,
Omule?!
Cămaşa verde
A verii,
Cămaşa albă
A iernii,
Rupte şi una şi alta?!
Pământul zdrenţuit
De puhoaie,
Spintecat de cutremure?!
Sufletul rănit?!
Stau înfipte in glob
Săbioarele.
Şi-aproape că
Nu mai e loc
Pentru pana poetului.