Mihnea încearcă şi reuşeşte să demonstreze distanţa milenară la nivel de imagine şi mentalitate dintre noi şi ei comparând aspectele venirii la putere a lui Barack Oama în SUA şi cea a instalării guvernamentale a monstruoasei coaliţii PSD – PD-L pe plaiurile mioritice.

Pe lefigaro.ro am dat de un articol despre “planul de susţinere a presei a lui Nicolas Sarkozy” care presupune printre altele dublarea fondurilor de stat pentru presa scrisă la capitolul “comunicare instituţională”, crearea statutului de “editor online” şi abonament gratuit timp de un an la un cotidian central pentu tinerii de 18 ani.

Perioada de implementare a planului respectiv este de 3 ani şi va costa statul francez 600 de milioane de euro.

Am încercat imediat comparaţia cu Bucureştiul. Sprijin din partea statului pentru presă? Preşedinte interesat de soarta mass media? Poftim?

În ultimul timp am încercat o reprimare a setei de cârcoteală atunci când vine vorba de România şi români. Parcă, prea vorbim doar despre lucruri negative. Din păcate, mi-e să nu alunec într-o stare de autocenzură nefondată dacă mă feresc să observ realităţi triste, dar reale, totuşi, iertaţi-mi tautologia.

Simt o neputinţă generală şi resemnare cotidiană în faţa unor date de viaţă spiralizată cu care unii s-au obişnuit într-atât de mult încât încearcă să îi găsească explicaţii puerile, refuzând să mai evanghelizeze şi să mai creadă în parcursul spre normalitate.

Există vreo soluţie?