Se întâmplă în prag de mileniu 3. Într-o ţară din Uniunea Europeană. Într-o ţară cu sechelele încă nevindecate de îngrădirea cotidiană a libertăţii. În România. În judeţul Braşov. În Tăriungeni, acolo unde un primar a ridicat un zid ce străbate tot satul şi separă ţiganii de comunitatea de români şi maghiari.

Ca şi în cazul homosexualilor, nu sunt un fan al stilului de viaţă şi al mentalităţii ţiganilor. Ştiu cât de enervanţi şi insuportabili pot fi. Mai ales când interacţiunea cu ei se realizează într-o frecvenţă zilnică. Totuşi, chiar nu suntem în stare să găsim nişte soluţii viabile, acoperite din punct de vedere “civilizaţional”? Ştiu că e posibil. Am văzut ţigani educaţi, culţi, manieraţi. Din păcate, îi pot folosi doar pe post de excepţii care să confirme regula, dar de ce să nu încercăm să ne forţăm pe noi înşine să fim mai înţelegători?

În vară, în timpul caniculei de nesuportat din Bucureşti, mă îndreptam, călărind un scaun dintr-un troileibus care se prelingea pe asfaltul ce se ferea de soare sub roţile adumbritoare ale maşinilor, spre promisiunea unui pet de Borsec pitit în frigider. În staţia de la Grădina Botanică urcă 5 ţigănci cu 3 puradei după ele. 2 din cele 5 erau semidezbrăcate, etalându-şi cu nonşalanţă ţâţele lucind de transpiraţie. Ocupă partea din spate a troleibusului şi monopolizează spaţiul audio cu dialoguri întrerupte doar de frânturi de intervenţii în forţă cu format de monologuri, acompaniate de gesturi largi şi expresii ale feţelor care mă duceau cu gândul la Apocalypto.

Reacţia în RATB cunoştea forme diferite. De la şoapte dezaprobatoare din partea a două doamne care se lăudau reciproc pentru forma lor de protest, la mişcări sugestive dintr-o pălărie aflată pe capul unui domn cu mustaţă şi barbişon. Sânii ţigăncilor, marcaţi de o aluviune neigienică, aveau parte şi de aprobări vizuale intermintente din partea a doi liceeni care îşi dădeau ghionturi, prefigurând reacţia celor cărora le vor povesti despre întâmplarea din RATB.

Surprins de această mirifică minipiesă în care erotismul avea alură de teatralizare underground, deschid geantă de la Canon şi mă pregătesc să surprind tabloul unei naturaleţi exhibiţioniste pe care mă gândeam că aş putea-o exploata ulterior într-un articol în care să demonstrez cu argumente bine formulate neadaptarea înnăscută a romilor şi incompatibilitatea lor la nivel de societate cu alte grupuri. Dincolo de eventuale binecuvântări spumoase salivate de pirandele aflate în călduri la propriu, realizasem că nu voi face decât să mă înscriu în rândul celor pentru care cârcoteala e o formă pervertită de drept la opinie şi libertate de exprimare.

Spuneam într-un articol anterior că românul se pricepe la fotbal şi politică, două elemente care sunt de fapt o dihotomie a unei metoniimii descifrabilă în: românul se pricepe la tot. Nu înţeleg de ce ne mai miră popularitatea tabloidelor gen Libertatea şi Can-Can, nişte mass media unde românul găseşte lucruri de care să râdă într-un cadru fin de cârcoteli colective, inclusiv de fata de la pagina 5 despre care spune sus şi tare că are ţâţele lăsate şi e crăcănată, dar căreia i-ar trage-o cu o mult preaumilă recunoştinţă.

Parafrazând, in cârcoteală veritas. Nu avem timp să înţelegem. Nu avem timp să ne dorim să înţelegem. Nu avem timp nici măcar să ne întrebăm dacă merită sau nu să înţelegem. E mai simplu aşa, în această orânduială sistematizată în care ţiganii sunt nişte paraziţi care ar trebui să fie escortaţi spre Egipt, ungurii sunt nişte iredentişti şi românofobi din cap până-n picioare, politicienii nişte minciunoşi, politica e o curvă, Piţurcă nu se pricepe şi Mutu n-are ce căuta la naţională, Băsescu e un dictator, iar România e o ţară de căcat din care nu am emigrat pentru că ăăă îîîî păi…

Am obosit de cei care doar arată cu degetul fără a oferi soluţii, explicaţii sau comparaţii edificatoare pentru o ulterioară rezolvare. Acum câteva zile spuneam că în ultimul timp am încercat o reprimare a setei de cârcoteală atunci când vine vorba de România şi români. Parcă, prea vorbim doar despre lucruri negative. Din păcate, mi-e să nu alunec într-o stare de autocenzură nefondată dacă mă feresc să observ realităţi triste, dar reale, totuşi, iertaţi-mi tautologia.

Simt o neputinţă generală şi resemnare conştientizată în faţa unor date de viaţă spiralizată cu care unii s-au obişnuit într-atât de mult încât încearcă să îi găsească explicaţii puerile, refuzând să mai evanghelizeze şi să mai creadă în parcursul spre normalitate.

Într-o dupăseară de sfârşit de octombrie 2008, proptit de un Peroni într-o companie selectă – Adrian Ciubotaru, Dan Dumitrescu şi John McGogoo – încercam să descifrez câteva ecuaţii de exprimare. Printre multe minidiscuţii, ajunsesem şi la cea despre quasisocietatea din care am ales să facem parte, volens-nolens, o stână cu metrouri, aşa cum îmi place mie să descriu Bucureştiul. Evident, de Bucureşti numai de rău, vorba celor de la bukresh.blogspot.com: Bucharest – a city we all love to hate. Eu îmi asumasem rolul de apostol al pozitivismului, exemplificând entuziasmat prin faptul că şi în Bucureşti am văzut oameni stând pe partea dreaptă a escalatorului care ne scoate din metroul cui ne are. Replica lui Adrian mi s-a părut şi mi se pare genială în continuare. Citez din dedesubturile memoriei: “Atunci când o să ajungem să nu observăm aceste moste de exemple de normalitate, atunci când nu ne vom bucura de aceste manifestări de civilizaţie, abia atunci ne putem declara mai aproape de o existenţă homo sapiens 100%”.

Nu condamn decizia primarului din Tăriungeni. Încerc şi cred că reuşesc să îi găsesc argumentele care să îi asigure o valididate relativă. Mă întreb însă dacă nu cumva am ajuns în momentul în care indivudalismul exacerbat, sinonim al unei autosegregări individuale care ne-a cuprins subconştientul, nu e mult mai periculos, făcându-ne să ne vedem scurtul nasului în dimensiunile sale politice şi sociale. Nu mai avem timp de întrebări, dar avem mereu la îndemână o listă de răspunsuri.

[ IMG: INconstantIN on Flickr ]