Atunci când am pornit iar din Filaret în Sprinterul alb cu “Transport persoane intern & internaţional, Auto-Business” scris mare pe el mă întrebam un singur lucru: oare dacă nu mai am parte de aventuri pe ruta Bucureşti-Chişinău ce fac? Inventez? Sau nu scriu deloc? În quintesenţă mea fatalistă, iertaţi-mi exprimarea, mi-am zis că dacă nu se întâmplă de ce să inventez, ghinon, nu scriu nimic! Dar…

Am ajuns cu 20 de minute înainte de 11, ora de plecare. Am prins un penultim loc. Cool! În microbuz un DVD cu Gică Hagi şi o pătură de oameni obosiţi, plictisiţi, neinteresa(n)ţi. Mă resemnasem deja. Mi-am pus căştile şi mi-am umplut capul cu ProFM Dance. Am dat de o melodie super: Sunfreakz feat Andrea Britton – Counting Down the Days. Mi-am promis că o downloadez cum apuc şi eu o bucată de Internet.

Şi tocmai atunci când părea că nimic nu va mai dărâma muntele de plictiseală am avut un noroc aproape chior cu un român care mergea pentru prima dată în Republica Moldova. Asta am dedus-o uşor de la nedumerirea trecută în nemulţumire la auzul muzicii ruseşti şi a filmelor de pe DVD, toate în rusă şi toate cu Steven Seagal (!). Era tipul clasic de regăţean care revenit din Republica Moldova va începe să urle disperat: “Care fraţi, care români, sunt toţi nişte ruşi împuţiţi”. Nu că nu ar avea dreptate.

Nu l-aş fi băgat în seamă prea mult dacă nu ar fi fost momentul de cutremur anti-plictiseală de care vorbisem mai sus. Pe om îl deranjase ringtone-ul meu dat la maxim la Nokia N 95 (destul de enervant, recunosc). S-a uitat o dată semnificativ la mine, de două ori, dar la a treia nu a rezistat. M-a privit fix şi mi-a zis:

- Poţi să faci şi tu soneria de la telefon mai încet?
- De ce?
- Pentru că deranjezi oamenii din microbuz.
- Şi pe mine cu ce mă …

Acum să nu mă înţelegeţi greşit. Chiar dacă am mers la şcoala de 6 ani, eu, totuşi, am cei 7 ani de-acasă. Problema e că eu sunt politicos şi amabil atunci când îmi convine mie. Or, în acel moment, înghesuit într-un colţ de microbuz mie chiar nu îmi ardea să fiu politicos.

A urmat popasul Tâmboieşti unde am avut o discuţie in private cu cel care mi-a provocat câteva momente de indignare-enervare. I-am explicat că ar fi bine să ne consumăm conflictul cu o masă şi o beuturică. A acceptat din prima, mai ales după ce i-am detaliat consecinţele unui refuz absolut nemotivat. Mai târziu, în vamă, m-am simţit şi mai îndreptăţit în acţiunile mele robinhoodiene. Omul fusese sunat de o moldoveancă ce îl aştepta în Chişinău, la Maraton. Culmea nesimţirii era că tot drumul de la Bucureşti spre Chişinău primea beepuri pe tâmpenia lui de Ericsson Cybershot de la o tipă din Bucureşti, stătea exact în faţa mea şi nu puteam să nu observ.

Asa că, având conştiinţa împăcată, burta plină şi satisfacţia unei masculinităţi superioare certificate (să trăiască Laurenţiu!), completată de un feeling acut de Robin Hood (o răzbunasem pe sărmana fata care urma să fie înşelată în acceaşi seară) am ieşit pe-afară unde am dat de una bucată microbuz Antena 1.

După câteva inspecţii mai atente am înţeles cine e vinovatul ambuteiajelor şi accidentelor din capitală şi de pe tot întinsul României: Dan Voiculescu şi Antena 1, implicit Marius Tucă şi Jurnalul Naţional. De ce şi cum? Ia check out aicişea:

Am avut un moment de ezitare şi exaltare în acelaşi timp în vama românească atunci când tipul care a stat lângă mine a fost chemat de vameşi. Zic, na, nu scapă nici ăsta, dar nu a fost să fie. Aveam să aflu la un sfert de oră după, într-un fragment de convorbire telefonică, în indiscreţia mea, că „Gata, am trecut, s-a rezolvat, i-am dat 50”. Nu a precizat ce anume, 50 de euroi sau dolari, că RON ar fi fost prea puţin.

A propos de trecerea vămilor. O observaţie-sfat pentru cei care vor mai merge pe ruta Bucureşti-Chişinău de la Filaret la ora 11. Există două firme care deservesc ruta în cauză: Auto-Business şi Auto-Vit. Diferenţa dintre cele două constă în relaţiile cu vameşii, atât cu cei români cât şi cu cei republicomoldoveni. Cu primii treci vama în cel mult 10 minute, iar cu ceilalţi într-o oră dacă eşti norocos. This is what I call lobby.

Fete? Da, cum aş fi putut să uit. Două. O blondă mică şi skinny, yeck şi mai avea şi un boyfriend cretin, cu adidaşi auriţi şi coafură gen Dima Bilan. Puţea a transpiraţie de la el şi era chiar mai gras decât mine:D. Cealaltă, avea picioarele coborând direct de la glanda tiroidă. Lucru subliniat şi de nişte cizme cu tocuri-cui. Atât. În rest vorbea şi se comporta ca o fată care până pe la 17-18 ani a stat la ţară şi apoi, brusc, a reuşit să iasă în lume. Deşi hainele se schimbă, expresia feţei, felul de a vorbi şi ţinuta rămân aceleaşi, cel puţin pentru o perioadă.

Mai era un personaj care mi-a atras atenţia. Un fel de Mircea Badea mai gras. Vorbea tot timpul la telefon, era una bucată businessman pe care l-am surprins că se uita la al meu N 95, apoi la mine, apoi iar la N 95, apoi iar nedumerit la mine. Nu putea face legătura, LOL!!! Sărmanul avea Nokia N 93. Aveam să mă conving că omul e una bucată VIP-uleţ atunci când la unul din numeroasele apeluri a răspuns cu „Da, domn’ Primar”. Iniţial, m-am gândit că o fi vorba de primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, apoi, am zis că cine ştie ce primar de prin suburbiile capitalei îl sună şi pe ăsta. Apoi, după vreo 5 minute am făcut schimb de roluri. Era rândul meu să mă uit la tip, apoi la telefon, apoi iar la tip, nereuşind să fac legătura. Omul încheiase conversaţia cu „Bine, atunci, vorbim mâine, Dorin”.

În Chişinău am ajuns în circa 7 ore, deci, un punct în plus pentru Auto-Business. După câţiva fulgi şi nişte stropi de ploaie am ajuns acasă cu nişte păreri de rău. Mă gândeam că nu ar fi trebuit să îl pun pe Laurenţiu să îmi plătească şi berea, dar apoi m-am liniştit, dacă tot zice lumea că suntem rakeţi, de ce să nu profităm şi noi, Muhahahahahaha!!!

Post din 28.01.2008