Omul politic Mircea Geoană îmi este simpatic pentru că la el se văd urmele trasate de École Nationale d’Administration şi repercusiunile fericite ale unui circuit diplomatic de care a beneficiat, nu doar pentru că e Rac .

Amprentele unor cercuri curiculare şi extracuriculare selecte au făcut însă din acesta un om politic căruia rolul de preşedinte al Partidului Social – Democrat chiar nu i se potriveşte. Am spus mereu că Mircea Geoană şi Cristian Diaconescu au greşit partidul.

Revenind la titlul postului, Mircea Geoană s-a mutat în sfârşit de pe Blogger (blogspot.com) acolo unde îşi ducea existenţa blogosferică pe un ditamai siteul – www.mirceageoana.ro – în care şi-a inclus şi blogul, din păcate fără a da un import vechilor posturi.

Siteul arată foarte OK. Dacă nu în luăm în considerare următoarele:

1. E salutabilă existenţa unui link “termeni şi condiţii”. E păcat însă că acestean deşi sunt foarte bine scrise, lipsesc cu desăvârşire, singurul text fiind:

Bine ai venit pe mirceageoana.ro. Te rugam sa citesti Termenii si conditiile de utilizare. Urmatoarele reguli si conditii vor fi aplicate tuturor vizitatorilor site-ului. Termenul de utilizator al site-ului se refera atat la “vizitatori” (cei care doar acceseaza site-ul), dar si la “membri” (cei inregistrati pe mirceageoana.ro) Daca utilizati sau accesati mirceageoana.ro si folositi serviciile sau informatiile oferite de acest website este echivalent cu acceptarea termenilor si conditiilor.

Daca nu sunteti de acord cu termenii si conditiile mirceageoana.ro, va trebui sa parasiti acest site. mirceageoana.ro isi asuma dreptul de a face modificari fara nici o notificare prealabila. In cazul violarii acestor reguli mirceageoana.ro isi rezerva dreptul de a aplica toate masurile legale si morale existente.

Nici urmă de termeni şi condiţii.

2. Linkul “Contact – Scrie-mi” duce, de fapt, către “Presă”.

3. Calitatea proastă a materialelor audio ataşate.

4. Cromatica logoului inexplicabilă. De ce mircea scris cu negru şi geoana.ro cu roşu? Ar fi avut mai mult sens dacă ar fi fost mirceageoana cu negru şi .ro cu roşu, nu?

Pe lângă cele patru mici scăpări de mai sus, pe www.mirceageoană.ro putem observa o problemă întâlnită la majoritatea politicienilor care au intrat în blogosfera românească şi/sau în Internet.ro: exagerarea newmediatică generală, cauzată de îmbrăţişarea fără discernământ a mediilor Web 2.0.

Despre intersecţia politică şi Web 2.0 în România am vorbit deja în postul Politică şi Internet – Revoluţia campaniilor electorale în era Web 2.0. Constatam în postul respectiv că pe picioarele de plai şi gurile de rai ale Internetului românesc am asistat la începutul lui 2008 şi, în mod special, în apropiere de alegerile locale din iunie, la un adevărat boom al invadării onlineului.

Că au fost sutele de bloguri apărute peste noapte sau peste zi, că au fost siteurile candidaţilor la primării, întâlnirile cu bloggeri, blogurile de black PR, publicitatea cumpărată prin Google AdWord-AdSense sau că au fost spoturile electorale penibile care au umplut YouTubeul, politicienii români s-au pătruns cu toţii (sau, mai degrabă, au fost convinşi să se pătrundă) de necesitatea arzândă a unei prezenţe internetosferice consistente.

Acum că, odată consumată convingerea şi pusă în practică, această interacţiune politico-blogosferică a rezultat într-un procent majoritar de eşecuri, exagerări şi renunţări, e partea a doua. Singurul succes major fiind înregistrat de basescu.ro pe vremea când se războia cu cei 322.

În septembrie, eşichierul politic a fost uşor clătinat (deşi pentru unii a fost chiar o zguduitură puternică, Mircea Geoană cerând intervenţia Guvernului) de un proiect de decizie al Consiliului Naţional al Audiovizualului conform căruia, pentru prima dată în istoria campaniilor electorale din România, cine aspiră la un post de demnitar şi vrea să-şi facă auzită vocea trebuie să-şi cumpere timpii de antenă în audiovizualul privat.

Respectivul proiect de decizie, o completare a Legii Uninominalului (Legea nr 35/2008) a devenit decizie pe 30 septembrie. Unele posturi de televiziune şi-au făcut deja publice tarifele şi, de exemplu, ca să apară la TV, candidaţii la  alegerile parlamentare din 30 noiembrie curent trebuie să scoată din buzunar 10.000 euro pentru OTV şi 5000 de euro pentru Etno TV şi Taraf TV, tarifele fiind pe oră şi fără TVA.

În atare condiţii, reorientarea uneia din cele trei resurse importante în cadrul unei campanii electorale (bani, resurse umane, timp) către o piaţa mult mai accesibilă, cea a New Media, este un lucru firesc. Problema însă o reprezintă, aşa cum spuneam mai sus, exagerarea şi inoportunitatea anumitor măsuri luate de consilierii oamenilor politici.

Are Călin Popescu Tăriceanu nevoie de un cont pe Twitter? Chiar are nevoie Cristian Olteanu de un cont pe Facebook? Chiar e cazul să se avânte viitorii politicieni în spoturi electorale homemade? Sau chiar e imperios necesară o linie telefonică, aşa cum a făcut Cozmin Guşă şi aşa cum face acum Raluca Turcan? Ori poate e binevenit livebloggingul cu alură de Big Brother oferită de doi PNL-işti tineri şi şturlubatici? Sau, culmea internautismului, chiar e nevoie să îţi cumperi două domenii pe care să ţii unul şi acelaşi site, aşa cum a făcut PD-L-istul Gabriel Mutu?

Sperând că veţi avea aceeaşi senzaţie de retoricitate la întrebările de mai sus, mă grăbesc, totuşi, să nu cad în cealaltă extremă şi să mă aliniez-conformez expresiei virale a dnei Adriana Săftoiu conform căreia alegerile în România se câştigă cu sacoşa. Nu o să mă iau de piept cu acest truism. Din păcate, încă nu e cazul în România. Voi acuza însă alţi “exageratori”, cei care defilează cu stindardul futilităţii unei campanii electorale care să acopere şi partea de New Media.

Aşa cum spuneam şi la prelansarea cărţii lui Sorin Tudor - Politica 2.0.08, există o percepţie greşită asupra a ceea ce înseamnă partea de online a unei campanii electorale: clickurile trebuie să se transforme în voturi. Or, o campanie online, fie ea de natură politică, fie comercială, are ca prim scop (nu pot şi nici nu vreau, de altfel, să evit termenul) brand awareness.

Tot aici se încadrează şi campaniile “Get out the vote!” al căror scop nu se limitează şi concentrează doar asupra convingerii cuiva să voteze. Important în acest caz este ca un internaut să ştie că la o adresă anume există informaţii despre importanţa votului pe care el/ea o poate folosi pentru a-i îndemna pe alţii la vot, sau, de ce nu, pentru a combate veridicitatea argumentelor prezentate acolo. Importantă şi primordială este comunicarea, schimbul de idei. Lucru valabil şi în cazul unui om politic webdoizeroficat.

Pe lângă promovarea brandului de care vorbeam mai sus, o prezenţă online e necesară şi pentru a servi ca punct de pornire pentru viitoare dialoguri. Poate fi folosită şi adaptată pentru un user-generated-content eficient. Un prim exemplu care îmi vine acum ar fi crearea unui slogan de campanie. Drept confirmare avem nebunia cu bannere pro-Băsescu şi, respectiv, anti-322, din primăvara anului trecut. Îmi aduc aminte că şi eu aveam unul afişat la imaginea de pe Yahoo Messenger. Sau avem exemplul didactic al logorulilor cu Barack Obama.

Problema în internetosfera politică românească, aici includ şi blogosfera, este că oamenii care se ocupă de bloguri şi siteuri sunt, în majoritatea cazurilor, nişte amatori. Fie vreun membru al aripii tinere a partidului care are nişte cunoştinţe elementare de web-design, fie un prieten al prietenului care a mai făcut nişte siteuri. Nu există strategii de online, totul se face din auzite şi pe dibuite. Ca să nu mai vorbim de trendul general de “lehămetism” şi de spiritul turmei prezent la unii politicieni care îşi fac bloguri şi siteuri fără a şti exact de ce şi cu se mănâncă acestea.

Totuşi, startul s-a dat, iar dacă unii nu sunt înţelepţi să înveţe din greşelile altora, să sperăm că măcar vor fi deştepţi să înveţe din propriile greşeili.

Concluzionând, pe termen scurt, pesimismul general şi circumspecţia faţă de rezultatele accederii politicienilor în online este pe deplin motivat şi explicabil, dat fiind amatorismul celor care se ocupă de partea de online. Pe termen lung însă, cârtitorii coitusului orgasmatic dintre politică şi Web 2.0 dau dovadă de o lipsă de viziune şi de un anacronism atomizat în condiţiile unei Românii cu nişte parametri de “dezvoltare” a Internetului mai mult decât încurajatori.

Şi a propos de Barack Obama de România. Ştiţi de ce nu putem avea un Barack Obama neaoş? Pentru că nici noi nu suntem americani. Zicerea cu poporul care îşi merită guvernanţii nu a anulat-o nimeni. Aşa că, înaintea de a da cu parul în politicienii de căcat, nu ar fi bine să ne uităm mai atent, încă o dată, în oglindă?

P.S. Mă miră faptul că, deşi Mircea Geoană declara la Conferinţă Internaţională de Marketing şi Comunicare: Politica 2.0 – Cum se câştigă alegerile în era digitală că e convins de faptul că frivolitatea aduce capital politic pentru o scurtă perioadă de timp, acesta a ales să îşi posteze pe nou-lansatul site profiluri de myspace, facebook şi, culmea, neogen. Cred că e singurului politician român cu profil de neogen pe site. Greşesc?