Avea 28 de ani şi 8 luni. Îl chema Adrian. A murit de cancer la intestinul gros. A fost îngropat vinerea trecută. A lăsat în urmă un copil de 3 ani şi prea puţini oameni care să îşi pună întrebări.

Am fost buni prieteni până la vârsta majoratului, chiar dacă, de multe ori, disputa asupra unui corner sau a unui penalty ajungea să se termine cu pumni şi vânătăi .

După, singurele momente în care ne întâlneam erau sărbătorile în familie, la ţară, acolo unde veşnicia se masturbează în regim hermafroditic de câteva milioane de miliarde de vieţi încoace.

Ceea ce m-a intrigat şi m-a uimit în comportamentul lui Adrian în ultimele lui luni de viaţă a fost lipsa de isterie religios-mortuară care, de obicei, îi cuprinde pe cei pentru care timpul devine un duşman de moarte (un joc de cuvinte mai mult decât cinic). Mi-am adus atunci aminte de disperarea ocazională a unora în faţa unui Dumnezeu care nu greşeşte niciodată şi a unei religii plină de norme sinonime cu nişte scuze penibile.

Sora lui Adrian era o persoană pentru care fututul părea a fi o simplă formă de divertisment, iar sexul oral – o competiţie onorabilă care merită şi un PR post-factum onorabil, rezultând într-o sumă de poziţionări ierarhice cât mai avansate posibil. Sumă dedusă, desigur, din laudele unor masculi feroce strânşi în jurul unor beri dezlegătoare de limbi. S-a căsătorit între timp cu un georgian. Are şi un copil. Are bani. Bani mulţi. Are tot ce şi-a dorit şi poate chiar ce nu şi-a imaginat vreodată că poate avea. Nu are niciun regret şi priveşte cu un abur de condescendenţă pe oricine şopteşte pe la spate “Uite, fă, ce a ajuns şi curva asta!”

Un văr de-al lui Adrian a stat 7 ani în puşcărie pentru că a omorât pe cineva într-o discotecă, dansând pe ritmuri de sticle sparte. S-a considerat că omul se afla în legitimă apărare, deşi el a fost cel care provocase cearta. Acum, la 3 ani după, individul respectiv îşi plimbă curul într-un BMW seria 7, pe care îl parchează în garajul unei vile cu 2 nivele. Se pare că socializarea din pârnaie i-a priit.

Ştiu un preot care în loc de biblii, psaltiri şi ceasloave îşi propteşte abitir în mâini, mai des şi mai mult, cărţi de joc, dedându-se la adevărate acatiste în timpul unor partide de poker. Un altul obişnuieşte după liturghe să-şi umple burta cu bucate şi vin, iar apoi să meargă într-un sat vecin la o mireană cu ţâţele mai mari decât treptele amvonului.

Ca să nu mai aduc aminte şi de Preoţii pedofili…

Ce spune Dumnezeu în aceste cazuri?

Dacă ţi se cere să ierţi păcatele cuiva de 10 ori, de 20 de ori, de 30 de ori, fă-o, pentru că mare este mila lui Dumnezeu. Păcatele sunt ispăşite de noi pentru taţii, bunicii şi străbunicii noştri până într-a noua generaţie. Fericiţii cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă. Aşa cum o cămilă nu poate trece prin urechile acului, aşa niciun bogat nu va intra în împărăţia cerurilor… etc.

Bla-bla-blauri care explică, în aparenţă, orice situaţie şi orice formă incipientă de răzvrătire. Dacă vrei dovezi, ţi se spune că eşti ca Toma necredinciosul şi “fericiţi sunt cei care cred fără să cerceteze”. Scuză pentru orice. Dacă unui creştin ortodox care urmează toate canoanele, merge regulat la biserică şi fiecare parte a zilei i-o dedică lui Dumnezeu i se întâmplă ceva, atunci venim cu o altă scuză. Iov. Sfântul care a suferit şi a pierdut tot ce avea, dar care nu s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Sau îl amintim pe Avraam care era gata să îşi sacrifice fiul pentru a-şi dovedi dragostea pentru Dumnezeu şi credinţa-i nestrămutată.

Dacă stai şi te gândeşti un pic, toate astea reduc religia la o simplă formă de ipotecare a unei vieţi. Fă asta, asta şi asta, ca să ai parte de viaţă fără griji în lumea de apoi. Iar dacă pe parcurs mai apar careva nedumeriri, nicio problemă, regulamentul de ordine interioară le-a prevăzut pe toate. Contractul social al lui Rousseau e apă de ploaie în comparaţie cu bibliografia selectivă care a furnizat disclaimere impecabile pentru Dumnezeu şi slujitorii acestuia.

Mă uitam acum două săptămâni la oamenii care înconjurau o mănăstire în genunchi, ferm convinşi că asta le va aduce vindecare de boli şi bunăstare cotidiană. Râdeam cu lacrimi şi, mă gândeam că nu a fost deloc prost homosexualul care a dat naştere unei isterii internaţionale, Lenin, atunci când preluase formula care aparţine, de fapt şi de drept, lui Karl Marx: “religia este un opium al popoarelor”.

Adrian a ales un alt tip de opium – morfina: şi-a trăit ultimile luni cu o perfuzie pe care o purta la şold.

Poezii de Constantin Codreanu: Dumnezeu e o umbrelă

Dumnezeu e o umbrelă
sub care
ne ascundem vieţile
de ploi şi soare
în imense abatoare
căţăraţi pe balastoare
proşti
temători
visători
neîncrezători
muritori
de dimineaţă până în zori.
Care zori?
Alţi zori,
ai lor,
ai sfinţilor
înălţaţi peste luceferi şi sori,
iar noi
cu ochii în nori
murim în ghicitori
cu locuri cu verdeaţă
într-o altă viaţă
fără prea multe întrebări
cu prea puţine răspunsuri
ne ascundem între scânduri
aliniate sub scondri în care
sprijinim umbrela cu înverşunare
să nu cadă
să ne spargă
capetele plecate
peste piepturi sugrumate
de smerenie
sfinţenie
cuvioşie
evlavie
cucernicie
ideofobie
cu privirea înecată
împrăştiată
în ritm de psalmuri
cu dans de cururi
îndreptate spre ceruri
batem mătănii
filatulaţi cu vedenii
la poalele umbrelei
cu gândurile dosite
în sutane găurite
cu tâmple aburite
de lenea minţii
timizi
plăpânzi
semilucizi
fetizi
sub puterea credinţei
în numele biruinţei
târându-ne visele prin noroi
stingem izvorul libertăţii din noi
cu lumânări aprinse
la lumina icoanelor întinse
de-a curmezişul sufletului
în numele binelui
spintecarea balaurului
idealul iconodulului
în predici din cărţi sfinte
eflorate cu luare aminte
stăm cuminţi
înţepeniţi
ameţiţi
de elegii encomiastice
din voci plastice
de preoţi dirijând cu cădelniţe
coruri de bufniţe
ascunse în baldachin
scăldat în tămâie grea de pin
ce ne provoacă psihoze
vedem Iisuşi desfiguraţi de sicoze
alunecînd de pe crucifixe putrede
reîncepem biomorfoza repede
depesaţi, nu ne recunoaştem copiii
ne înjurăm morţii şi viii
ridicăm abatize spre ceruri
ardem cărămizi pentru babiloniene turnuri
căutăm explicaţii în davinciene coduri
chinuiţi de oreximanie
ne hrănim cu blasfemie
murind famelici
anemici
mici.